EVENIMENT EDITORIAL
„MARIA LACRIMILOR MUTE”
Conf. univ. dr. Gabriel I. NĂSTASE
 Marian DUMITRU |
În anul 2014, la editura SEMNE din Bucureşti, a văzut lumina tiparului un emoţionant şi pios volumul de versuri “Maria lacrimilor mute”.Autorul cărţii, talentatul poet Marian DUMITRU, este un “liric extrem de lucid” a cărui “virtuozitate prozodică” încântă mintea şi sufletul cititorilor.Despre poemele lui, scriitorii Ion Rotaru şi Emil Lungeanu au reuşit să-l descrie pe Marian Dumitru în cuvinte puţine, recunoscându-i profunzimea stilului său care-l recomandă ca pe un maestru al metaforei, al intimismului.„… Metafora abil <<criptată>>, cu deosebire oximoronul care conferă materialitate ultrasenzorială abstracţiunilor sunt febril căutate. Virtuozitatea prozidică o atinge Marian Dumitru în sonet”Ion Rotaru |
„… Maria lacrimilor mute este un emoţionant şi pios acatist în versuri, închinat dispărutei cu nume predestinat (ebr. „amor”), un fruct al dorului veşnic şi al nădejdii că <<mielul netăiat încă paşte>> undeva într-o lume mai bună, poetul reuşind să găsească în perechile de lacrimi rima perfectă”
Emil Lungeanu
| IMNURI ÎN ŞOAPTĂ
Bat stelele-n tobe, noapte de noapte În lacrimi ai cheia secretelor fapte Cuvintele ard revoluţionar, Spre cerul tău nou ca vechiul budoar: |
 |
LUMINA-I SE NAŞTE
Asculţi cuvinte nemaiauzit de frumoase,
Vezi minuni ce nu ajung la inimile de aici,
Trăieşti parabole neînchipuite în imaginaţia
Cu măsură de aur a lumii.
Dai suflu, culoare şi farmec
Dârelor scrise de stele,
Ca nişte scrisori cu veşti nemuritoare:
Un cer se destramă-n durere,
Un altul se naşte-n mirare.
Sunt clipe când ştiu că eşti vie
În sufletul tău ca un vis,
Prin flori ce-aprind în magie
Vulcanul cu ochiul închis.
Eu ştiu că tu eşti vie:
Pe o floare ca tine
Clocoteşte viaţa soarelui:
Mielul netăiat încă paşte.
Te aştept acasă. Întoarce-te
Când vrei tu, Marie,
Chiar şi la sfârşitul lumii:
De acum, tu nu mai eşti muritoare.
SĂ DAI LACRIMILE
Ai o mie de trepte de urcat,
Fiecare cât imensa moleculă a cerului.
Călătoare plecată prea devreme,
Să dai lacrimile mele Ursei Mici
Ce păzeşte busola de aur a stelei polare
Şi Ursei Mari cu minunea prinsă
În capcana eternităţii.
Să dai lacrimile, pe tava Lunii,
Cloştii cu puii de văpaie,
Aceiaşi pui din satul de demult
Jucându-se tăcuţi cu enigma nopţii
Şi răscolind imaginaţia unui zeu
Ce sculpta o hărmălaie în dreptul copilăriei
Şi picta oaza de lacrimi
Pe setea Cloştii cu pui.
POFTA DE VIAŢĂ A ŞOAPTELOR
Nebuniile adevărului sunt lacrimi
Pline de vâlvătaia pasiunii
Ca boierii minţii de rugul îndoielii.
Spune-mi că sunt demodat când şoptesc:
Ai fost una pe lume,
Tu, cu infinitul şoaptelor mici
Fricoase-n fiorul de icar sinucigaş
Evadat din lagărul de exterminare
Al acestei condiţii umane cu boi trişti,
Tăiaţi din falnicii tauri.
Tu, cea din osul domnesc al Fascinaţiei,
Tu, ochi de mirare ce-a desluşit
Păcatul de pudoare, nedespărţindu-le,
Ai avut, ai
Harul de a împietri
Nu numai Steaua polară.
VIAŢĂ DE ÎNCERCARE
Spaima viţii este oprirea ei.
Gura de rai a sufletului
Jucându-se cu focul
Ţine de arta Lacrimii:
Puterea de luptă a cuvântului potrivit,
Furtuna capricioasă a iubirii ascunse,
Cutremurul imprevizibil a şoaptei,
Vârtejul căutării sinelui în închipuire
Şi în inversul închipuirii,
Spovedania devastatoare de frică,
Sfiala îngerului pedepsit,
Retragerea cu torţe în metaforă,
Sărutul aprinselor buze pe umbre,
Trăsnetul voluptăţii de adio:
Toate acestea ţin de arta Lacrimii
Din epoca ei roză, de sacrificiu,
Când moartea spunea: N-ai trăit degeaba,
Suflete speriat,
Să vezi ce splendori trăi-vei cu mine!
CĂLĂTOR PRIN VIS
Sunt neamuri ce nu e bine să se întâlnească,
S-ar face scrum.
Nu se poate întâlni cu vârful muntelui
De glorie pământeană,
Încremenit în orgoliu fremătător,
Adâncul generos,
Oceanic, al sufletului Mariei
Călător prin visul lui Dumnezeu,
Călător pe jos, pe Drumul Robilor,
Bătătorit de ploile de stele,
Farmecul supranatural al speranţei:
Viaţa cu o mie de sori de după moarte.
MARIA LACRIMILOR MUTE
Am ţinut pe suflet o noapte orbitoare
Şi-o lacrimă ce curge în surâsu-i angeloc
Din ochii tăi cei plini de soare şi-ntuneric
În inima-mi din fibre de pace şi vâltoare.
Reînvierea noastră va fi-ntr-un cer numeric
Cu falnice zerouri şi cifre urcătoare,
Cu soarta încolţită din bulgării de soare
Ce-au îngropat comoara sfârşitului feeric.
Simt inima ce barda durerii o despică,
Arzând în crizantema de vâlvătăi mentale
A nopţilor aprinse de rochiile tale.
Topindu-se pe Luna cu flori de levănţică,
Să vină dimineaţa cu pâine şi-ndurare
La sufletu-mi ce plânge de foame şi de frică.
DIVULGĂ VIAŢA CE VINE
Încă odată, cu spaimă, întreb
Pe toţi şi pe nimeni,
Căci la-ntrebare nu e răspuns,
Iar tăcerea a tăcut şi tace.
Aşadar, Doamne,
Când vom învia,
Eu şi Maria câţi ani vom avea?
ŞOAPTE DE ACUM
Nu am vrut să plec, nu am fost întrebată:
În lacrima singurătăţii de aici,
Mă înec dacă nu-mi scrii naive poeme.
Voi trece de aceste ceruri cumplite,
Încep să se deschidă aripile oprite.
Te văd tot mai greu, scumpul meu,
Ştiu că ai sufletul în focarul durerii,
Dar eu plec şi mai departe,
Încă o dată.
Te las cu ţărâna ca o soră,
Pe pământ, lângă numele meu firav,
Golit de îngerul bătăii de inimă.
Ce prăpastie se crapă între vulcanica
Viaţă trăită şi netrăită, acolo,
Şi singurătatea feerică, de doi bani
Şi tăcerea în zdrenţe, de aici!
O mână fantastică, nevăzută,
M-a luat de lângă tine, fără un cuvânt.
Te las în veci singur, iubitul meu,
Sunt aşteptată.
