„CAZUL BASGAN” ŞI „CHESTIUNEA SUEDEZĂ”
De-a lungul istoriei, rodul creaţiei a numeroşi oameni de ştiinţă şi tehnică români (Paulescu, Odobleja, Basgan ş.a.), în special invenţii fundamentale, a fost furat fără scrupule, încălcându-se cele mai elementare norme juridice şi morale.
În astfel de împrejurări dramatice prin care treceau aceşti creatori, cea mai mare parte dintre contemporanii lor au preferat să asiste cu indiferenţă la tot ce se întâmplă, fără a întreprinde iniţiative de susţinere a acestor savanţi români. Nu am reuşit nici până în prezent să învăţăm din aceste lecţii dure ale istoriei şi nici nu am încercat, noi între noi românii, să ne însuşim valorile moralei şi demnităţii umane, ale fairplay-ului şi ale respectării proprietăţii, inclusiv a proprietăţii intelectuale, fără de care nu poate exista solidaritate şi pace socială.
De exemplu, dacă ar fi existat această modalitate de comportament, Ion Şt. Basgan ar fi putut obţine beneficiile care-i aparţineau ca urmare a dreptului de proprietate obţinut prin folosirea invenţiei sale de către marile corporaţii petroliere americane.
Din păcate, românii ştiu extrem de puţine lucruri despre nedreptatea care i s-a făcut inventatorului român Ion Şt. Basgan. Timp de peste 60 de ani, acesta a fost umilit şi marginalizat.
De aceea, am considerat că este necesară declanşarea unei campanii naţionale pentru recuperarea de la statul american a fabuloasei sume care i s-a „confiscat”.
În acest sens, am editat în 1997 monografia inventatorului român, am inaugurat, împreună cu directorii Muzeului Naţional al Petrolului din Ploieşti şi Muzeul Tehnic „Dimitrie Leonida” din Bucureşti un stand de documente care îl omagiază pe Ion Şt. Basgan şi îl readuce în panteonul marilor creatori români.
Totodată, cu ajutorul oficialităţilor din Focşani, Şcoala nr. 2 (unde a urmat cursurile gimnaziale Ion Şt. Basgan), precum şi una din străzile acestui oraş poartă numele inventatorului român.
În spiritul acestei campanii naţionale, au fost organizate sesiuni ştiinţifice şi emisiuni la radio şi televiziune, respectiv la TV 7abc – „O noapte cu poetul Adrian Păunescu”, s-au realizat interviuri şi s-au scris numeroase articole despre marele inventator român Ion Şt. Basgan.
O altă acţiune organizată de către Fundaţia Ion Basgan în sprijinul acestei personalităţi a ştiinţei şi tehnicii româneşti a fost şi editarea în limba engleză a unei monografii Ion Şt. Basgan („Ion Basgan, a Romanian Inventor”) de către editura AGIR şi Editura RAPANA. Lucrarea a fost prezentată în anul 2000 la Expoziţiile de carte de la Hanovra şi Frankfurt şi transmisă tuturor ambasadelor din lume, pentru a face cunoscută această chestiune. În astfel de situaţii nu mai funcţionează principiile democraţiei şi ale reciprocităţii în materie de respectare a drepturilor de proprietate.
Alte state, de exemplu America şi Suedia, se implică activ în recuperarea unor proprietăţi pe care le-au deţinut cetăţenii lor.
În timpul mandatului său, ambasadorul SUA în România, James ROSAPEPE, a lansat pe Internet un ghid practic pentru redobândirea proprietăţilor cetăţenilor americani. Ghidul a fost creat pentru a sprijini demersurile cetăţenilor americani în recuperarea proprietăţilor confiscate de autorităţile comuniste sau fasciste din România.
Însă, distinsul ambasador nu a „suflat” nici o vorbă în legătură cu proprietăţile confiscate cetăţenilor români de către autorităţile americane, respectiv, despre Ion Şt. Basgan şi demersurile lui şi ale familiei privind recuperarea drepturilor de proprietate industrială pe care trebuia să i le achite statul american. Aspect pe care fostul ambasador al SUA în România îl cunoştea foarte bine.
De asemenea, nu cu mult timp în urmă „Chestiunea Suedeză” a reţinut atenţia presei – mai mult decât era necesar. În principal problema suedeză rezolvată de statul român a avut următoarea istorie:
Negocierile purtate între România şi Suedia în legătură cu litigiul dintre cele două state cunoscut sub genericul „chestiunea suedeză”, au avut şi ineditul lor. Şi anume la discuţiile care au avut loc între cele două ţări, partea suedeză a fost reprezentată de statul suedez şi concernul (privat) ABB! De menţionat că acest concern şi-a dezvoltat afacerile din România pe două direcţii convergente: recuperarea datoriei istorice şi afaceri în sistemul energetic.
Tandemul astfel format între statul suedez şi concernul ABB (cei care au participat la negocieri au observat că relaţia dintre concern şi statul suedez era foarte strânsă) a acţionat în „forţă” făcând „presiuni” mari asupra statului român prin includerea în acordul stand-by cu FMI a unui „element de presiune” sau astfel spus a unui „element care să influenţeze” România în soluţionarea acestui litigiu.
Documentul care însoţea solicitarea tandemului suedez (Parteneriat public – privat) a fost pus la dispoziţia reprezentanţilor Guvernului României. Acest document extrem de bine elaborat şi redactat cu multă minuţiozitate era însoţit de un montaj financiar care prevedea preluarea de către partea suedeză a unor obiective industriale. Suedezii sugerau în propunerea de proiect o sumă considerată de ei rezonabilă, respectiv de 800 milioane de dolari, comparativ cu datoria recalculată, care ar fi fost în realitate de 3,7 miliarde dolari. Exorbitanta sumă includea dobânzile actualizate şi inflaţia şi fusese evaluată în 1998 de către o firmă de consultanţă Arthur Andersen (SUA).
Auditul fusese comandat de concernul ABB dar contestat de oficialii români, cât şi de firme de audit din Europa. De menţionat că datoria pe care statul român o avea faţă de cel suedez datează din 1929, iar sumele vehiculate erau între 27 şi 30 milioane dolari aur. Fostul Preşedinte al României, Nicolae Ceauşescu achitase deja o parte din sumă, 16 milioane dolari SUA.
Strategia aplicată cu măiestrie de suedezi nu poate fi condamnată, în schimb noi nu am ştiut să ne urmărim interesul naţional. În perioada negocierilor (1997 – 1998) România se afla între „ciocan şi nicovală” între suma exorbitantă de 800 milioane dolari solicitată de suedezi şi vârful de plată de 2,8 miliarde dolari respectiv de 3,2 miliarde de dolari pe care le-a avut România în 1998 respectiv în 1999.
Achitarea sumei respective către suedezi, ar fi adus România în incapacitate de plată. Pentru soluţionarea „chestiunii suedeze” demersurile făcute de reprezentantul concernului ABB, Peter Fallenius au fost şi de natură ilegală. În sensul că acesta după ce a fost arestat la începutul anului 2005 fiind judecat în baza mai multor capete de acuzare: fals, uz de fals şi delapidare, ar fi mărturisit printre altele că din banii ABB a mituit oficiali români cu suma de 600.000 dolari!
Numele vehiculate, au mai puţină importanţă, instituţiile statului român nu au dorit să facă lumină în legătură cu cele afirmate de Peter Fallenius.
Ceea ce este important de reţinut este prestaţia pe care au avut-o suedezii faţă de statul român precum şi modalitatea ingenioasă, chiar diabolică de a rezolva acest litigiu.
Negociatorii ABB aveau liste foarte exacte de companii (unităţi economice) subevaluate pe care doreau să le primească în contul datoriei, inclusiv cu rezultatele financiare pe ultimii zece ani.
Investiţia la reactorul 2 de la Cernavodă o evaluau la 11 milioane dolari, uzinele Roman Braşov la 10 milioane dolari! Ideea lor era de a investi în active suma pe care ar fi returnat-o România, iar la un dolar al nostru, ei aduceau 1,5 dolari retehnologizare suedeză!
În urma altor runde de negocieri purtate între cele două state, România urma să achite Suediei 300 milioane dolari din care 60% erau de fapt activ de la Fondul Proprietăţii de Stat (FPS) – participaţii la forme de stat, iar 120 de milioane dolari erau bani.
În 1998, statul român a negociat cu partea suedeză plata sumei de 36 – 38 milioane de dolari, practică pe care Guvernul o mai aplicase în 12 – 13 cazuri.
Datoriile plătite de România în aceste cazuri reprezentau suma actualizată dar fără dobândă. Mai mult, Guvernul era dispus să plătească suma de 40 milioane dolari, însă suedezii nu au acceptat!
Surprinzător este faptul că deşi până la urmă s-a stabilit o sumă cuprinsă între 36 – 40 milioane dolari pentru plata datoriei, statul român a plătit în 2001, conform unei înţelegeri semnate între Guvernul României şi cel al Suediei, o sumă de trei ori mai mare, respectiv 120 milioane dolari!
Dacă statul român a dorit să rezolve problema suedeză cu orice preţ sau şi-a propus, cum de fapt este firesc s-o facă, să rezolve şi problemele altor ţări cu privire la anumite drepturi de proprietate, în primul rând, acesta trebuie să-şi clarifice propriile sale probleme în raport cu alte state şi să acorde prioritate restabilirii morale şi materiale a unor mari creatori de inteligenţă români.
Printre aceştia se numără şi Ion Şt. Basgan, un aprig susţinător al intereselor naţionale şi un simbol al luptei împotriva nedreptăţii iniţiate de conaţionalii săi, cât şi de reprezentanţii marilor puteri occidentale care i-au folosit invenţiile fără a i le recompensa ca atare.
Din păcate, mass-media din România a „tăcut” şi nu a popularizat pe măsură acest fenomen cu implicaţii mult mai mari decât „Chestiunea suedeză”. „Efectul Basgan” a revoluţionat un domeniu, a creat prosperitate şi progres la nivel mondial.
Invenţia lui Ion Şt. Basgan şi aplicaţiile ei nu au fost o simplă speculaţie financiar – bancară, ca urmare a unui act investiţional realizat într-un context istoric favorabil unor astfel de practici, aşa cum a fost „chestiunea suedeză”.
Pentru invenţia sa, Ion Şt. Basgan trebuia să primească, conform prevederilor legilor internaţionale, 8,6 miliarde de dolari SUA. Nu i-a primit. De aceea, an de an dobânzile ce au fost aplicate sumei iniţiale au ajuns să constituie, împreună cu cele 8,6 miliarde de dolari SUA, o sumă considerabilă. De ce Guvernul României nu introduce în programul de negociere cu Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional şi această problemă?
De exemplu, într-un interviu realizat în 1960, de scriitorul şi ziaristul Paul Anghel, suma totală pe care trebuiau să o încaseze Ion Şt. Basgan şi statul român, ajunsese la… 22 miliarde de dolari SUA.
Într-adevăr, sume ameţitoare, care oricum nu pot fi plătite integral. Parţial însă, da!
Pentru România „cazul Basgan” era mult mai demn de o „cauză naţională” decât „chestiunea suedeză”.
În consecinţă, cui şi de ce îi este frică de Ion Şt. Basgan şi cine nu doreşte recunoaşterea meritelor sale?
G.I.N.