Cercetarea militară, siguranţa naţională şi geniile României
Recentele acţiuni ale Rusiei în Crimea şi Ucraina au readus în atenţia opiniei publice problematica securităţii naţionale şi globale. Deşi acţiunea din Crimea părea de neconceput pentru secolul 21, s-a dovedit că securitatea naţională a unui stat depinde de sistemul de alianţe militare la care acesta are apartenenţă şi nu în ultimul rând de capacitatea militară proprie de care dispune. Nu este de neglijat sistemul politico-economic şi climatul de stabilitate al statului respectiv, încrederea populaţiei într-un mecanism de justiţie corect şi eficient, capabil să răspundă eficient provocărilor, siguranţa socială a cetăţenilor.
În ceea ce priveşte cercetarea şi noile tehnologii din domeniul militar, un stat puternic şi responsabil nu trebuie să abandoneze sau să diminueze investiţiile în acest domeniu. Apartenenţa unei ţări, a unei armate la un sistem integrat de apărare colectiv de genul NATO, la care şi România este membru, nu trebuie să neglijeze dezvoltarea militară proprie, acele tehnologii noi care pot contracara un adversar într-un conflict armat purtat prin mijloace convenţionale sau prin metode alternative care pot slabi capacitatea unui stat de a-şi asigura suveranitatea.
Cercetarea militară proprie a unui stat, tehnologiile generate de această activitate pot constitui forţa capabilă să surprindă un adversar în cazul unui conflict. În acest sens, pe lângă instituţiile implicate statutar în activitatea de cercetare-dezvoltare s-ar impune o mai bună colaborare şi un interes mai mare al acestora cu entităţile din afara sistemului, companii private care au activitate de cercetare în domenii conexe cercetării din industria militară şi nu în ultimul rând acordarea unei mai mari atenţii cercetărilor particulare desfăşurate de persoane fizice, specialişti sau entuziaşti pasionaţi de ştiinţă şi tehnologie.
S-a dovedit pe parcursul timpului că ideile unor oameni au adus progresul, au schimbat soarta războaielor, anumite rezultate ştiinţifice nefiind neapărat dependente de “laboratorul de cercetări” cum greşit apreciază unii “specialişti”.
România trebuie să-şi valorifice acest potenţial, geniul creator recunoscut în toată lumea pe parcursul timpului.
Unde ar fi fost astăzi România dacă ar fi existat viziune iar factorii de decizie s-ar fi implicat activ în sprijinirea şi valorificarea unor invenţii româneşti care au revoluţionat domenii ale ştiinţei şi economiei mondiale: Nicolae Paulescu, Henri Coandă, Traian Vuia, Ana Aslan, Ion Şt. Basgan, , Ştefan Odobleja, Nicolae Vasilescu-Karpen, Anastase Dragomir, Petrache Poenaru, Ioan Cantacuzino, George (Gogu Constantinescu), Justin Capră, Eugen Pavel şi mulţi alţi compatrioţi ?
Lilian Cătălin Vişoiu