DIMITRIE CANTEMIR, ARTIZAN AL RĂZBOIULUI DIN UMBRĂ

DIMITRIE CANTEMIR, ARTIZAN AL RĂZBOIULUI DIN UMBRĂ

0 339

Dimitrie_Cantemir_-_Portrait_from_Descriptio_Moldaviae,_1716_(crop)Foto: wikipedia.org

Spionajul, arma secretă a diplomaţiei

Dimitrie Cantemir – fost domn al Moldovei (martie-aprilie 1693 şi 1710-1711), lingvist, scriitor, istoric, filosof, muzicolog, compozitor, mare cărturar umanist al spaţiului cultural românesc şi primul român membru al Academiei de Ştiinţe din Berlin, personalitate de prim rang ce a pus bazele Academiei Rusiei. Ceea ce se ştie mai puţin despre Dimitrie Cantemir este că acesta s-a remarcat ca unul dintre spionii de marcă ai perioadei de la finele Renaşterii. Controversele pe tema că a spionat sau nu pentru Rusia continuă chiar şi în ziua de astăzi. Cu toate acestea, făcând o reflecţie realistă a situaţiei geo-politice şi strategice a vremii, se poate spune cu certitudine că marele patriot moldovean nu a spionat în favoarea vreunei puteri străine, ci doar în favoarea poporului său. Argumentul constă în chiar principalele idei politice ale lui Dimitrie Cantemir, care erau strict legate de lupta împotriva jugului otoman, precum şi lupta pentru formarea în Moldova a unui stat autoritar domnesc, care să înlocuiască formula statului nobiliar. Aceste idei sunt cuprinse în tratatul încheiat la Luţk, între Moldova şi Rusia lui Petru cel Mare (1682- 1725), în 1711, care prevedea independenţa statului moldovenesc şi stabilirea unui regim centralizat domnesc, sub garanţia Rusiei.
În acelaşi an (1711-n.a.), Rusia a încercat să-şi alipească Moldova, tot aşa cum a făcut cu Ucraina în 1654. Figura centrală a acelui proiect a fost nimeni altul decât Dimitrie Cantemir, considerat pe nedrept de unii istorici ca agent secret al Rusiei încă din anul 1700. Această percepţie eronată este dată de faptul că, timp de 10 ani, Dimitrie Cantemir a interacţionat (la Constantinopol, Istanbulul de azi) cu diplomatul şi agentul rus Piotr (Petru) A. Tolstoi. Diplomatul rus ar fi declarat ulterior că, în 1710, Dimitrie Cantemir a fost încadrat oficial în serviciul de spionaj al Rusiei, având misiunea de a afla toate detaliile legate de pregătirile de război cu Turcia, cât şi despre relaţiile imperiului otoman cu ţările europene. Mai mult, conform sarcinilor trasate de ţarul Petru cel Mare, Dimitrie Cantemir ar fi dezinformat voit Înalta Poartă în privinţa intenţiilor militare ale Rusiei.
Anii următori, atât ante cât şi post domnie, au arătat cum totul fusese planificat în cele mai mici amănunte de către marele patriot român. Astfel, în schimbul ajutorului financiar necesar pentru obţinerea tronului Moldovei, Dimitrie Cantemir a promis ruşilor că dacă va deveni domn al Moldovei, imediat după începerea războiului ruso-turc va deveni aliat al Rusiei. Fidel cuvântului dat, după 5 luni de domnie în Moldova, la 13 aprilie 1711, Dimitrie Cantemir semnează, cu ţarul rus – Petru I o înţelegere secretă care declanşa procesul de intrare a Moldovei în componenţa Rusiei.
După ce ruşii au fost înfrânţi de turci în lupta de la Stănileşti pe Prut (18-22 iulie 1711), se ajunge la tratatul de pace de la 23 iulie cu Turcia, prin care Rusia se obliga să restituie Cetatea Azov, să demoleze o serie de cetăţi de la hotarul Ucrainei şi să plătească o despăgubire de război Turciei. Dimitrie Cantemir, pe care turcii îl solicitaseră în mod special, a reuşit să scape din zona frontului în caleaşca ţarinei, nimeni alta decât cea care avea să devină, după decesul lui Petru I, Ecaterina I a Rusiei, rămasă în istorie ca „Ecaterina cea Mare”.

De la „beyzade” şi paşă, la cneaz

Interesant este cum Dimitrie Cantemir, numit de către sultanul Ahmed al III-lea, paşă cu trei tuiuri (ceilalţi domni aveau două tuiuri), este şi omul care a conceput „Kitab-i-musiki” („Cartea muzicii”). Scrisă în limba turcă, lucrarea cuprinde un studiu aprofundat al muzicii otomane laice şi religioase, fiind primul sistem de notaţie muzicală al muzicii otomane. Cartea a fost scrisă de Dimitrie Cantemir într-o perioadă când era contemporan cu Johann Sebastian Bach. Datorită acestei lucrări Dimitrie Cantemir a intrat în istoria muzicală a Turciei ca fondator al muzicii laice şi cunoscător al celei religioase sub numele de „Cantemiroglu – fiul lui Cantemir”. Primul turcolog şi arabist din lume şi primul care a tradus Coranul, a ajuns să fie unul dintre cei mai înfocaţi adversari ai Imperiului Otoman. Interesant, deoarece „beyzade” (din lb. turcă – fiu de domn, prinţ) Dimitrie Cantemir, începând cu anul 1688, de la vârsta de 15 ani, va trăi în capitala Imperiului Otoman unde, deşi avea statutul de ostatic la curtea sultanului, a beneficiat de numeroase privilegii printre care posibilitatea să-şi continue învăţătura la Academia Patriarhiei constantinopolitane.
Reîntors la Iaşi, devine coparticipant la domnia tatălui său, iar la moartea acestuia, în martie 1693, va fi ales domn de marii boieri. Sultanul Ahmed al II-lea (1691-1695), plătit de Constantin Brâncoveanu – Domn al Ţării Româneşti (1688-1714), nu îl va recunoaşte şi îl va impune după numai trei săptămâni la tron pe Constantin Duca. A fost o nouă mare decepţie a lui Dimitrie Cantemir faţă de Înalta Poartă şi, poate, momentul care l-a convins să facă orice pentru a reveni pe tronul părintelui său, chiar dacă a trebuit să se îndeletnicească cu una din cele mai vechi meserii din lume, spionajul!
Având strânse legături cu diplomaţii Marilor Puteri europene, care i-au încurajat şi susţinut interesul pentru literatură şi ştiinţe occidentale, Dimitrie Cantemir a realizat valoarea şi puterea de schimb a informaţiilor discrete şi secrete. Mai mult, având acces aproape total la stilul de viaţă turcesc şi cunoscând bine liderii corupţi ai acestui mare imperiu, Dimitrie Cantemir avea serioase îndoieli cu privire la viitorul statului otoman, astfel că şi-a îndreptat atenţia şi speranţele către puterile Europei creştine. Posesorul unei inteligenţe sclipitoare, Dimitrie Cantemir avea să profite ulterior din plin de informaţiile deţinute, obţinute la Constantinopol, ajungând unul dintre cei mai buni prieteni şi consilier personal al lui Petru cel Mare al Rusiei, care l-a răsplătit cu numeroase domenii şi l-a investit cu înaltul titlu de „Principe Serenissim” al Rusiei (1 august 1711), adică cneaz. Dar să nu anticipăm…

Moştenind abilităţile Cantacuzinilor

În 1699, Dimitrie Cantemir se însoară cu Casandra, fiica lui Şerban Cantacuzino – Domn al Ţării Româneşti (1679-1688). Regretatul domnitor muntean, cunoscut şi ca Şerban Vodă, s-a remarcat ca unul dintre promotorii spionajului, pe care l-a folosit fără reţinere în lupta împotriva Imperiului Otoman. Nutrind speranţa de a scăpa de suzeranitatea Porţii, dar neputând interveni direct în lupte, domnul Ţării Româneşti, Şerban Cantacuzino, şi cel al Moldovei, Gheorghe Duca (septembrie 1665 – mai 1666, prima domnie în Moldova, noiembrie 1668 – 10 august 1672, a doua domnie în Moldova, noiembrie 1678 – 25 decembrie 1683, ocupă tronul Ţării Româneşti, noiembrie/decembrie 1674 – 29 noiembrie 1678, a treia domnie în Moldova), au ales calea unor iniţiative informative, de spionaj şi chiar a sabota-jului (înlocuirea ghiulelelor din tunuri cu paie), acţionând, ca să folosim o terminologie modernă, ca „agenţi dubli”. Astfel, Şerban Vodă a mijlocit circulaţia curierilor imperiali habsburgici, dar şi a informaţiilor, înştiinţându-i pe austrieci, într-un moment deosebit de critic din asediul Vienei (1683), că turcii nu mai au resurse să continue.
Tot în familia soţiei sale Casandra, cea a Cantacuzinilor, Dimitrie Cantemir va avea un sprijin nesperat în persoana stolnicului Constantin Cantacuzino (1655-1716), fratele lui Şerban Vodă Cantacuzino, care a fost unul dintre cărturarii vremii ce s-au implicat în acţiuni informative, devenind conducătorul a ceea ce poate fi considerat primul serviciu de acest fel din Ţările Române. Printre activităţile desfăşurate la „Cancelaria secretă”, pe care a orga-nizat-o la Curtea Veche, se numărau primirea agenţilor care aduceau informaţii din diferite ţări, redactarea, traducerea, dar şi „deschiderea” corespondenţei secrete. De altfel, stolnicul a conceput şi un „cifru”. Palatul de la Mogoşoaia găzduia adesea întâlniri secrete cu trimişi străini, uneori travestiţi, care apoi erau îndrumaţi să plece pe drumuri tainice. O abilitate deosebită a stolnicului era aceea de a obţine informaţii de la interlocutori străini fără ca aceştia să-şi dea seama (modern – „exploatare în orb”), mai ales în cursul unor ospeţe stropite cu vinuri bune. Prin urmare, schimbul de informaţii dintre Dimitrie Cantemir şi unchiul soţiei sale va fi nepreţuit, mai ales pe perioada celei de-a doua domnii din Ţara Moldovei. Totuşi, nu putem să facem abstracţie de modul cum, în 1693, cu doar câţiva ani înainte să devină rude prin alianţă (1699), Constantin „Dinu” Cantacuzino a participat din plin la jocurile de culise făcute la Înalta Poartă de nepotul său, Constantin Brâncoveanu (domnitorul din Ţara Românească era băiatul Doamnei Stanca, sora lui Constantin Cantacuzino şi Şerban Vodă), care va plăti pentru mazilirea lui Dimitrie Cantemir!

Sultanul l-a dorit „iscoadă”

Însă roata istoriei se întoarce, iar lecţiile ei pot fi învăţate! Iar cum în politică nu există sentimente, ci doar interese, în 1710 Dimitrie Cantemir va ajunge cu ajutorul lui Constantin Brâncoveanu, din nou, domnitorul Moldovei, obţinând confirmarea Porţii Otomane la 14 noiembrie. Dimitrie Cantemir era considerat de către otomani un supus fidel, având o neclintită credinţă faţa de Poartă. Cei 22 de ani petrecuţi, cu mici intermitenţe, la curtea sultanilor turci, educaţia primită, opera sa ştiinţifică şi filosofică, precum şi participarea sa la unele expediţii militare turceşti, au fost argumente solide ce l-au determinat pe însuşi sultanul Ahmed al III-lea (1703-1730) să decidă înscăunarea acestuia pe tronul Moldovei. La ceremonia de investire (când a fost „uns” ca Domn al Ţării Moldovei) ce a avut loc, la Iaşi, în noiembrie 1710, a participat sultanul personal, ceea ce constituia un act de apreciere deosebită la adresa principelui român, care, în acelaşi timp, evidenţia şi importanţa pe care Imperiul Otoman o acorda Moldovei. Şi cum nimic nu este gratis în lumea Puterii, Dimitrie Cantemir va avea totodată misiunea de a-l ţine sub supraveghere şi a înlesni prinderea lui Constantin Brâncoveanu, bănuit că ar avea planuri să treacă de partea ruşilor, în eventualitatea tot mai probabilă a unui conflict armat între sultan şi ţar.
Părerea unanimă a istoricilor este că dezastrul din 1697 de la Zenta – una dintre cele mai semnificative înfrângeri din istoria turcilor, la care Dimitrie Cantemir participase în anturajul vizirului, l-a impresionat şi i-a scăzut respectul faţă de valoarea militară a otomanilor. Prin urmare, în ciuda tuturor aparenţelor şi nutrind speranţa că a sosit momentul ieşirii de sub tutela Imperiului Otoman, Dimitrie Cantemir va trece de partea ruşilor, luând parte la războiul ruso-turc. Deşi alegerea a fost corectă, domnitorul moldovean urmărind independenţa ţării sale, în cele din urmă s-a dovedit că pariul său n-a fost cel mai inspirat, Moldova căzând într-o robie otomană şi mai cruntă după înfrângerea de la Stănileşti pe Prut (18-22 iulie 1711).
Ulterior, Dimitrie Cantemir va avea mari regrete faţă de faptul că nu a reuşit să organizeze un serviciu domnesc special de „olăcari” (curieri), prin care informaţiile să circule cu repeziciune între aliaţi. Este şi motivul pentru care, deşi avea sarcina expresă de a opri armatele otomane la Dunăre, oastea lui Petru cel Mare a plecat cu aproape o lună întârziere din Ucraina de azi, ruşii fiind convinşi că turci nu vor porni la drum mai devreme de luna mai. Dar au făcut-o în prima decadă a lunii aprilie!

„Spionul” Cantemir a dorit reeditarea Unirii de la 1600!

La vremea respectivă, spaţiul carpato-danubiano-pontic era râvnit de imperiile vecine: Otoman, Habsburgic şi Rus. Este şi motivul pentru care Ţările Române au fost teatrul unor invazii ale puterilor vecine şi al unor confruntări armate între imperii. Pe cale de consecinţă,
s-a constituit un pluralism statal românesc, ce a fost un obstacol în calea islamizării Europei centrale şi de vest, fapt ce a permis evoluţia civilizaţiei occidentale în condiţii prielnice. De aceea, problema fundamentală pentru Principatele Române a fost cea a păstrării identităţii lor naţionale şi politice. Moldova şi Valahia deţineau un „statut distinct în cadrul unor relaţii speciale cu Imperiului Otoman”, pe baza „capitulaţiilor”. Acestea erau un fel de tratate, specifice epocii, dictate de Înalta Poartă prin care, în schimbul unui tribut (un gen de „taxă de protecţie”), statele româneşti se bucurau de un regim de favoare prin care îşi păstrau autonomia internă, iar imperiul se obliga să garanteze integritatea lor teritorială.
După cum bine remarca reputatul Gl. bg. (r) Mihail Ţăpârlea, Vicepreşedinte al Asociaţiei Europene „Dimitrie Cantemir”, Austria şi Rusia îşi coordonau eforturile pentru stăvilirea islamizării Europei, încercând să-i alunge pe turci din zonele ocupate. Lor li s-au alăturat, de multe ori, statele creştine oprimate de către turci. Franţa acelor vremuri, temându-se de expansiunea Rusiei, în cele mai multe situaţii, era solidară cu Poarta. Aceste tendinţe de stăvilire a avansării islamului către Centrul Europei erau socotite de Principate ca fiind ocazii favorabile pentru emanciparea lor de sub suzeranitatea turcească.
În aceste condiţii istorice, Dimitrie Cantemir şi Moldova au devenit actori importanţi în confruntarea dintre cele două imperii: Otoman şi Ţarist. În conjunctura creată, Moldova şi Ţara Românească, cum scriam şi anterior, au profitat din plin de rivalitatea marilor imperii şi de lăcomia de teritorii a acestora, transformând obţinerea de informaţii într-o artă a comerţului, un fel de bursă sau bază de date. Folosind aceste informaţii, Ţările Române au reuşit să evite mai multe invazii şi să-şi păstreze fiinţa naţională.
Dimitrie Cantemir n-a făcut nici el excepţie de la armele de tărie ale ţărilor mici, inteligenţa şi informaţia. Animat de scopuri nobile, naţionale, realiste şi raţionale, Dimitrie Cantemir a trecut la elaborarea unui plan politic de eliberare a Ţării Moldovei, plan ce se fundamenta pe o pregătire îndelungată şi o mare diversitate de informaţii. Planul a avut la bază informaţii obţinute din lumea diplomatică şi politică a vremii, din teren (acolo unde agenţii Moldovei şi confraţii din diferite state europene culegeau date importante), toate conducând la o amplă şi exactă analiză geostrategică, care lua în calcul raportul de forţe între marile puteri ale epocii. Să recunoaştem, în ecuaţia geopolitică a vremii, Moldova nu putea să se menţină ca stat de sine stătător fără protectoratul unei mari puteri. Excluzând status quo-ul Moldovei de a fi sub suzeranitate otomană, eruditul Principe a studiat câteva alternative posibile, luând în calcul celelalte două imperii din proximitate (cel habsburgic şi cel ţarist), precum şi regatele Poloniei şi Ungariei, care ar fi putut reprezenta opţiuni pentru protectoratul necesar conservării vieţii statale a Moldovei.
Luând în calcul forţa şi perioada de ascensiune imperială, Dimitrie Cantemir a avut de ales între Imperiul Habsburgic şi cel ţarist. Referitor la protectoratul habsburgic, cum bine defineşte Mihail Ţăpârlea, Dimitrie Cantemir a propus ca teritoriile unite de Mihai Viteazul să formeze, sub conducerea sa, un singur stat în cadrul imperiului, în centrul european. Propunerea nu a fost agreată de domnul Valahiei, Constantin Brâncoveanu, ce se temea de pierderea privilegiilor date de domnie, şi nici de Imperiul Habsburgic. În aceste condiţii, singura sa opţiune viabilă rămânea varianta rusă.
Mai mult, relaţiile de colaborare şi chiar de prietenie cu P. A. Tolstoi, ambasadorul rus la Constantinopol, personaj extrem de influent şi artizan al politicii orientale a lui Petru cel Mare, au cântărit greu în luarea deciziei. Acesta i-a dat asigurări că Rusia va sprijini Moldova în demersurile sale de emancipare şi neatârnare. Prin urmare, era firesc ca Dimitrie Cantemir să opteze pentru Rusia, care, potrivit promisiunilor lui Petru I, consfinţite în tratatul ce avea să fie încheiat la Luţk (1711), asigura menţinerea identităţii statale a Moldovei. De aici şi aprecierile unora că relaţiile dintre Dimitrie Cantemir şi ambasadorul rus au fost acţiuni de subminare prin spionaj a otomanilor, iar savantul român este catalogat eronat drept spion rus.
În concluzie, marele savant, cărturar şi om politic, considerat pe bună dreptate la acea vreme „cel mai mare principe al ultimilor 1000 de ani”, l-am numit pe Dimitrie Cantemir,
n-a fost vreodată spionul nimănui, ci doar artizanul folosirii armei spionajului în încercările sale de a crea un stat moldovenesc puternic, modern şi independent.
Acesta a avut cunoştinţă despre metodele de culegere a informaţiilor, folosite la acea vreme în Occident şi Orient, – fiind un pod al cunoaşterii şi interferenţei şi în acest domeniu- iar cu inteligenţa-i şi aplecarea spre studiu recunoscute chiar de contemporanii săi, prin analiza şi sinteza informaţiilor obţinute din diferite surse (cărţi, diplomaţi, învăţaţi, boieri, oşteni), a folosit acest demers şi în slujba ţării sale.
Marele patriot român Dimitrie Cantemir a dovedit şi în calitatea sa de vizionar, cum spionajul devine pe zi ce trece cea mai importantă armă şi resursă a unui stat, fără de care o ţară este ca un surdo-mut şi orb în vâltoarea nemiloasă a vieţii.

BIBLIOGRAFIE

CANTEMIR, Dimitrie, Descrierea Moldovei. Editura SOCEC & Co, Societate Anonimă, Bucureşti, 1906.
CANTEMIR, Dimitrie, Istoria ieroglifică. Editura GRAMAR, Bucureşti, 2008.
BÂRSAN, Cristina, Dimitrie Cantemir şi lumea islamică. Editura ACADEMIEI ROMÂNE, Bucureşti, 2005.
*** Aspecte din viaţa, personalitatea şi opera lui Dimitrie Cantemir. Editată de Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, 2012.
PĂPĂDIE, A., Bogdan, NĂSTASE, I., Gabriel, Frăţia spionilor. Istoria războiului din umbră. Editura PACO, Bucureşti, 2014.
PĂPĂDIE, A., Bogdan, NĂSTASE, I., Gabriel, Spionii şi loviluţia. Editura OBIECTIV, Craiova, 2014.

Conf. univ. dr. ing. Gabriel I. Năstase
Jurnalist Bogdan Paul A. Păpădie

Ţi-a plăcut acest articol? Abonează-te prin mail!

Nici un comentariu

Lasă un răspuns