Foto: ro.wikipedia.org

Ştefan C. HEPITES

(n. 5/17 februarie 1851 – Brăila – d. 15 septembrie 1922, Brăila) a fost fizician şi meteorolog, membru titular (1902) şi  vicepreşedinte (1910-1913 şi 1919-1921) al Academiei Române.

Discurs de recepţie: Mijloacele de investigaţiune ale meteorologiei (30 martie 1903).

Ştefan C. HEPITEŞ a absolvit cursurile secundare la Ploieşti şi Bucureşti şi, ulterior, pe cele ale Colegiului „Matei Basarab” din Bucureşti (1861-1865). A urmat şi a absolvit Şcoala Militară de ofiţeri din Bucureşti, ca şef de promoţie, devenind sublocotenent de artilerie. Şi-a continuat studiile la Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu şi la Facultatea de Ştiinţe matematice şi fizice. Participarea sa cu gradul de locotenent la Războiul de Independenţă (1877-1878) va fi moment de meditaţie pentru el în ceea ce priveşte alegerea carierei.

Pasionat de domeniul ştiinţe va opta pentru cariera ştiinţifică renunţând definitiv la cea militară. Alegerea avea să fie benefică pentru România prin contribuţiile pe care le va aduce ulterior Ştefan HEPITEŞ la îmbogăţirea ştiinţei.

Activitatea sa se va concentra în domeniul meteorologiei şi ingineriei. A fost profesor de fizică la Şcoala de Artilerie, unde va publica (1882) primul curs de fizică generală în limba română şi profesor la Şcoala de Silvicultură.

Predestinat să pună bazele meteorologiei ca ştiinţă, în 1878 a înfiinţat la Brăila, oraşul său natal, prima staţie meteorologică din România, unde oră de oră s-au făcut observaţii atente asupra fenomenelor meteorologice. Conştient că este nevoie de un sistem de reţele meteorologice la nivelul ţării, pentru extinderea observaţiilor, va mai înfiinţa în 18… alte 12 staţii similare, de-a lungul Dunării. Apreciat pentru eforturile sale, în 18884 i s-a încredinţat sarcina creării primei staţii meteorologice (de ordinul I) la Bucureşti, la Şcoala de Agricultură din Herăstrău. Ulterior, în 1883, staţia va fi mutată la Filaret. Consecvent realizării reţelei de staţii meteorologice, ca şi sistem integrat, a trecut la înfiinţarea de staţii meteorologice  similare în ţară. Observaţiile zilnice pe care le-a făcut l-au determinat să treacă la prevederea timpului şi la întocmirea primelor hărţi meteorologice zilnice. În urma observaţiilor de pe teren a început şi elaborarea unor lucrări de profil: Chartele synoptice pentru prevederea timpului (1884; Instrucţiuni despre compunerea telegramelor meteorologice (1885); Observaţii meteorologice făcute în Bucureşti (1885); La prévision du temps (1892); La pluie au Roumanie (1893); Studii de meteorologie agricolă (1900); Seceta din România (1906).

Aceste lucrări vor alcătui un amplu studiu de climatologie, concretizat în 23 de volume de Materiale pentru climatologia României (1894-1905)

Diseminarea rezultatelor cercetărilor sale în domeniul meteorologiei s-a realizat prin intermediul „Analelor Institutului Meteorologic al României”. Astfel între anii 1885 şi 1903 va publica 19 volume, iar cea mai mare parte a conţinutului acestora vor fi prezentate la diverse reuniuni ştiinţifice internaţionale.

Unele dintre lucrările sale (Régime pluviométrique de Roumanie: Carte du régime pluviométrique de Roumanie 1/1 000 000; Albun climatologique de Roumanie) vor fi apreciate de către comunitatea ştiinţifică internaţională şi vor fi premiate cu medalia de argint la Expoziţia internaţională de la Paris.

Preocupările sale vor aborda şi alte domenii de pionierat ale ştiinţei prin înfiinţarea primei staţii seismologice la Bucureşti (1892), precum şi întocmirea împreună cu I. Şt. Murat, a primei hărţi magnetice a României. În 1893 a prezentat prima listă a cutremurelor de pământ, iar ulterior, a început să publice anual cataloagele seismice, urmate de studii anuale (Cutremurele de pământ în România în anul 1898; Materiale pentru seismologia României) cărora li s-au adăugat registrul cutremurelor de pământ, publicat în „Analele Institutului Meteorologic”, titlul schimbat în 1902, în „Arhiva seismologică a României”.

Fabuloasa sa activitate ştiinţifică va cuprinde şi alte preocupări care vizau determinarea şi transmiterea orei exacte în România, ca şi unele probleme de astronomie (Asupra cometelor şi despre cometa Halley. O primă încercare asupra lucrărilor astronomice din România la finele sec. XIX; Schiţa istoriei asupra lucrărilor astronomice în România).

Gândirea sa din punct de vedere al abordării şi analizei globale a fenomenelor tehnico-ştiinţifice l-au determinat pe Ştefan C. HEPITEŞ să creeze pe lângă Institutul Meteorologic din Bucureşti o structură organizatorică destinată în special aplicării corecte a sistemului metric, denumită „Direcţia serviciului, centrul de măsuri şi greutăţi”.

În calitatea de director al acestei „Direcţii” a organizat un „serviciu metric”, iar în 1894 a adus în România cel dintâi prototip al metrului, confecţionat la Lévres. Meritele sale au fost apreciate în ţară şi în străinătate prin acordarea de titluri şi demnităţi ştiinţifice (membru al societăţii de Geografie din România, al Comitetului Internaţional de Măsuri şi Greutăţi din Franţa şi al Comitetului Internaţional de Meteorologie).

Ştefan C. HEPITEŞ s-a stins din viaţă la vârsta de 72 de ani, la 15 septembrie 1922, lăsând în urma sa realizări de excepţie care le-au permis ulterior, şi altor cercetători români să le dezvolte.

Savantul român Ştefan C. HEPITEŞ a iniţiat domenii ale ştiinţei şi tehnicii realizând şi infrastructura acestora. Meritele sale deosebite au fost recunoscute şi apreciate în ţară şi în străinătate, iar generaţiile oamenilor de ştiinţă români şi străini îi vor purta veşnică recunoştinţă

Conf.univ.dr. Gabriel I. NĂSTASE

The post SAVANTUL ROMÂN ŞTEFAN C. HEPITEŞ, FONDATORUL METEOROLOGIEI DIN ROMÂNIA appeared first on Pavaza.

                                     CREATORI ROMÂNI ÎN ELITA INTELIGENŢEI MONDIALE

                                                                                                      Conf.univ.dr. Gabriel I. NĂSTASE*

Cunoaşterea a fost, este şi va fi principalul obiectiv al existenţei umane, iar progresele în acest domeniu au ca efect stimularea activităţii creaţiilor de ştiinţă, tehnică şi tehnologie.

Soluţiile pentru problemele globale cu care se confruntă omenirea sunt aşteptate în primul rând din sectorul creaţiei. De aceea, interesul pentru activitatea creatorilor solitari sau grupaţi în echipe de lucru a crescut foarte mult.

Actul creator se manifestă nu numai sub raport cultural-artistic, ci şi tehnico-ştiinţific, extinzându-se din sfera teoriei ştiinţifice despre om, natură şi societate în aceea a acţiunii practice, pe care o guvernează nemijlocit. Un asemenea mod de abordare a actului creator conduce la interpretarea acestuia nu doar ca un proces de elaborare şi emitere de idei originale şi valoroase, ci şi ca aplicare cât mai rapidă în practica socială a ideilor şi soluţiilor formulate. Numai o asemenea interpretare a creativităţii ne oferă o explicaţie adecvată a evoluţiei, dezvoltării şi perfecţionării continue a civilizaţiei umane. Desigur, în cadrul procesului de creaţie, cea mai mare importanţă trebuie acordată creativităţii propriu-zise (producţiei de idei, de nou).

În literatura de specialitate, preocupările pentru definirea procesului de creaţie în domeniul tehnico-ştiinţific sunt deosebit de numeroase. Majoritatea autorilor au depăşit ideea consacrată în gândirea comună – a categorisirii oamenilor în creativi şi noncreativi, subliniind că fiecare om (conducător sau executant) este şi poate fi creator. Creativitatea se manifestă diferenţial şi depinde, în prealabil, de sistemul de educaţie, de natura activităţii, de climatul de muncă şi viaţă în care s-a dezvoltat (condiţii sociale şi materiale favorabile sau nu, manifestări libere ale creativităţii individuale şi colective etc.).

Originea actului creator trebuie căutată mai întâi în perimetrul personalităţii individuale, dar şi pe măsura evoluţiei societăţii, procesul s-a socializat tot mai mult. În concepţia modernă, creativitatea este aproape de neconceput fără integrarea persoanei în grupul social, fiind direct influenţată nu numai de nevoile şi aspiraţiile individuale, ci şi de dialectica dezvoltării societăţii în ansamblu. Astfel, grupul social devine o modalitate complexă, recunoscută pe plan mondial de activare şi valorificare a potenţialului creator individual şi microsocial. Aceiaşi autori atribuie procesului de creaţie următoarele 6 faze: identificarea problemei, adunarea de informaţii, gândirea creatoare, incubaţia, iluminarea, aplicarea soluţiei.

Personalitatea cu creativitate ridicată se caracterizează prin ascendenţa gândirii divergente (informaţii, restricţii puţine, mai multe soluţii şi altele) asupra gândirii convergente (informaţii, restricţii multe, soluţie unică şi altele) întreprinzătoare şi perseverente în a îmbunătăţi mereu ordinea existentă.

În prezent, ştiinţa şi tehnologia au un impact puternic asupra economiilor naţionale şi globale, influenţând direct prestigiul şi poziţia unei ţări în relaţiile internaţionale şi, implicit, asupra grupurilor sociale. Globalizarea determină apariţia şi reconfigurarea unor noi tendinţe ale cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice şi inovării. În felul acesta se crează noi dependenţe şi interdependenţe economice şi sociale care generează pieţe noi de produse, tehnologii şi servicii. Ca urmare, asistăm cum se modelează şi se organizează o lume într-un sistem bazat pe noi structuri instituţionale, cu noi politici, strategii şi relaţii sociale fără de care nu se poate proiecta viitorul şi noi abordări în buna lor guvernaţă.

Simbolul genialităţii, al gândirii profunde asupra vieţii care se derulează cu repeziciune şi care pune la încercare omul, obligându-l să găsească soluţii de suprevieţuire, a determinat pe artistul anonim de acum câteva mii de ani să-l zămislescă pe Gânditorul de la Hamangia (denumire dată, de altfel, de arheologii care l-au descoperit), întruchipând astfel prin acest omuleţ tot ceea ce reprezenta nevoia de cunoaştere, de autocunoaştere a omului conştient de imensitatea şi infinitatea lumii, a universului în care trăieşte plutind ca o coajă de nucă într-un imens ocean.

Frământările lui în spaţiul geografic în care trăia i-au permis să-şi lărgească şi să-şi aprofundeze cunoştinţele. Deci, cu această ocazie, omul a făcut din gândire cea mai importantă materie, materie care i-a permis să supravieţuiască şi să perpetueze specia.

Imperativul cunoaşterii în general, exprimat prin „Cunoaşte-te pe tine însuţi” rostit de înţeleptul Socrate, a devenit principalul obiectiv al existenţei umane.

De-a lungul timpului, românul a fost un iscoditor, un cercetător şi inventator care prin realizările sale a contribuit major şi, uneori, esenţial în dezvoltarea unor domenii ca: aeronautica, medicina, biologia, biochimia, chimia, fizica, biofizica, matematica şi informatica.

Fără a păstra o anumită ordine, cronologie sau un criteriu al valorii rezultatelor aplicării respectivelor realizări, voi menţiona, fără pretenţia de a epuiza, câteva dintre personalităţile ştiinţei şi tehnicii româneşti care au schimbat lumea prin forţa minţii lor.

• Traian Vuia este primul om care s-a ridicat de la pamânt cu un aparat mai greu decât aerul, echipat cu sistem propriu de decolare, propulsie şi aterizare;
• Aurel Vlaicu, un alt pionier al aviaţiei, a zburat cu un avion proiectat de el în anul 1910;
• Henri Coandă a inventat motorul cu reacţie şi a descoperit „efectul Coandă”;
• Herman Oberth a intrat în istorie ca părintele fondator al rachetei şi astronauticii;
• Victor Babeş a fost un strălucit bacteriolog şi morfopatolog, care a pus în evidenţă peste 40 de microorganisme patogene, clasificate în genul Babesia;
• Nicolae Paulescu a contribuit la descoperirea hormonului antidiabetic eliberat de pancreas, numit ulterior insulina;
• Ioan Cantacuzino, academician, medic, microbiolog, fondator al şcolii româneşti de imunologie şi patologie experimentală, care a fundamentat o metodă de vaccinare antiholerică folosită şi astăzi în ţările unde mai există cazuri de holeră;
• George Emil Palade, biolog, specialist în domeniul biologiei celulare, laureat în 1974 al premiului Nobel pentru fiziologie şi medicină;
• Lazăr Edeleanu, un savant extrem de prolific, chimistul care a sintetizat amfetamina şi a devenit cunoscut la nivel mondial pentru procesul de rafinare a petrolului cu bioxid de sulf lichid, folosit ulterior în întreaga lume;
• Ion Şt. Basgan a inventat forajul la mare adâncime, prin efectul “Basgan”, ca rezultat al “combinării” dintre completările pe care le-a adus principiului lui Arhimede, de aplicat la marile adâncimi la care lucrează garnitura de foraj în lichid şi teoria sonicităţii a savantului George (Gogu) Constantinescu;
• Costin Neniţescu este cel care a efectuat observaţii fundamentale privind reacţia cicloalchenelor cu cloruri acide catalizată de clorura de aluminiu, în ciclohexan ca solvent, (cunoscută astăzi în literatură ca “reacţia Neniţescu de acilare reductivă“) sau transferul de hidrogen “într-o formă foarte activă“, aceasta fiind prima menţionare a transferului intermolecular de ion de hidrură;
• George (Gogu) Constantinescu a creat teoria sonicităţii aplicând-o în numeroase invenţii: motorul sonic, pompa sonică, ciocanul sonic şi altele;
• Horia Hulubei, specialist de talie mondială în fizică atomică şi nucleară. El s-a distins prin importante descoperiri ştiinţifice. Astfel, a obţinut primul în lume spectre de raze X în gaze. În acest scop, el şi-a construit un spectrometru special, de concepţie proprie. Savantul român are contribuţii importante şi în fizica neutronilor, în studiul elementelor transuraniene, în studiul reacţiilor nucleare, mai ales în ce priveşte interacţiile nucleare la energii joase, medii şi înalte. A studiat, de asemenea, dezintegrarea mezonilor;
• Şerban Ţiţeica este considerat fondatorul şcolii române de fizică teoretică. A făcut cercetări în domeniul termodinamicii, a fizicii statistice, mecanicii cuantice, fizicii atomice şi în fizica particulelor elementare;
• Mihai Gavrilă, specialist în fizică cuantică, a adus contribuţii fundamentale la studiul teoretic al interacţiei sistemelor atomice cu radiaţia electromagnetică. Este considerat un continuator al şcolii româneşti de fizică cuantică fondată de Şerban Ţiţeica;
• Alexandru Proca a adus contribuţii substanţiale la dezvoltarea fizicii teoretice. Astfel, elaborează numeroase lucrări în acest domeniu vizând studiul particulelor elementare, mecanica cuantică, radioactivitatea, fizica relativistă. A descoperit ecuaţiile Proca, care l-au ajutat să demonstreze teoretic existenţa mezonilor;
• Ştefan Procopiu este descoperitor al magnetonului Bohr-Procopiu (alături de Bohr) şi al efectului Procopiu de depolarizare a luminii;
• Theodor V. Ionescu, fizician şi inventator, a avut contribuţii în fizica plasmei, fizica ionosferei, cuplaje de ioni cu electroni în plasme dense, maseri, amplificare cu magnetroni, efectul Zeeman, efecte legate de fuziunea nucleară, mecanisme cuantice ale emisiei în plasme fierbinţi, folosite în domeniul imagisticii 3 D pentru cinematografie şi televiziune;
• Ionel Solomon este recunoscut pe plan mondial de fizicieni pentru contribuţiile sale în domeniile de rezonanţă magnetică nucleară (RMN), fizica solidului, semiconductori, şi sisteme foltovoltaice pentru transformarea energiei solare în energie electrică. El a dedus ecuaţiile de spin nuclear care-i poartă numele şi a dezvoltat teoria interacţiilor dipolare magnetice nucleare în solide.

În domeniul matematicii s-au remarcat: Gheorghe Ţiţeica, Spiru Haret, Grigore Moisil, Miron Niculescu, Nicolae Popescu, Ştefan Odobleja (considerat fondatorul ciberneticii)… Dar exemplele pot continua şi cu alte personalităţi.

România a fost şi rămâne un izvor nesecat de creativitate, de personalităţi care au schimbat destinul României, dar şi al omenirii.

Toţi aceşti remarcabili creatori români sunt nu numai valori naţionale dar şi valori universale, cetăţeni ai planetei albastre, inventatori şi creatori români în elita inteligenţei mondiale.

* Membru corespondent al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România (AOŞR)

  Membru titular al Comitetului Român pentru Istoria şi Filozofia Ştiinţei şi Tehnicii (CRIFST) al Academiei Române

The post CREATORI ROMÂNI ÎN ELITA INTELIGENŢEI MONDIALE appeared first on Pavaza.

                           declară Gabriel I. NĂSTASE, director general în Ministerul Educaţiei şi Cercetării

În perioada 2001-2003 în calitatea pe care am avut-o de director general al Direcţiei de Dezvoltare Instituţională în cadrul Departamentului Cercetare al Ministerului Educaţiei şi Cercetării (MEdC), m-am implicat într-un program al „Fundaţiei Naţionale pentru Sprijinirea Tinerilor Supradotaţi” Henry Coandă, fondator şi coordonator, prof.univ. Iulian CREŢU, care viza angajarea unor tineri de excepţie, absolvenţi ai unor prestigioase facultăţi din România şi din străinătate în reţeaua unităţilor de cercetare-dezvoltare-inovare (C-D-I) din subordinea şi coordonarea MEdC. Rezultatele acestei acţiuni au fost prezentate în revista editată de Fundaţia Naţională Henry Coandă – GENIUS (fondator prof.univ.dr. Iulian CREŢU, nr. 6, decembrie 2001 – ianuarie 2002, p. 4-5).

Acţiunea „Aveţi grijă de viitorul acestei ţări” a vizat cultivarea elitei tinerilor şi promovarea acestora în activităţi de CDI care să contribuie la progresul economiei româneşti.

În continuare voi prezenta articolul care a apărut la acea dată în revista GENIUS şi care a prezentat demersurile reuşite pe care le-au iniţiat Direcţia de Dezvoltare Instituţională din cadrul Departamentului Cercetare al MEdC şi Fundaţia Naţională „Henry Coandă”.

Emigraţia reprezintă un fenomen social, economic şi politic care nu poate fi neglijat, fiind prezent în orice societate umană, indiferent de sistemul social, politic şi economic pe care-l defineşte.

Acest fenomen, la un moment dat, privează numeroase popoare de posibilitatea afirmării depline a forţei lor creatoare, datorită pierderilor economice pe care le realizează şi care le conduc inevitabil la apariţia decalajelor în dezvoltarea economico-socială.

Potrivit Institutului de Cercetare Ştiinţifică în domeniul Muncii şi Protecţiei Sociale, fenomenul emigraţiei pentru România este extrem de dăunător în sensul că în perioada 1989-1994, prin emigrarea oficială a 232 mii de persoane, România a înregistrat o pierdere estimată la 1000 miliarde de lei, adică aproximativ 5% din PIB-ul anului 1993[1]. Suma reprezintă pierderile de investiţii efectuate în capitalul uman prin formele de învăţământ pe care le-au urmat aceste persoane, pierderile bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale, datorită neplăţii impozitelor şi contribuţiilor. Nu s-au luat în calcul pierderile provocate de potenţialul inovaţional  productiv al acestor persoane în funcţie de nivelul de calificare şi pregătire profesională. În felul acesta, lichidarea sau cel mult frânarea la cote suportabile a stării de subdezvoltarea a României, în special, este greu de oprit.

Realitatea dură a fenomenului emigraţiei este extrem de complexă şi ea comportă o mulţime de aspecte menite să evite „explozia” distructivă a „bombei” emigraţiei. Las la o parte aspectul etnic al problemei, în care anumite grupuri de populaţie sunt supuse presiunii de asimilare forţată. Fapt pentru care, după cum se observă în prezent, a condus la numeroase conflicte în lume şi în special în Europa[2].

Procesul de creştere economică are la bază inclusiv factorul de emigraţie. În funcţie de calitatea persoanelor emigrate, se poate vorbi de o pierdere mai mare sau mai mică a statului în raport cu posibilităţile profesionale ale emigrantului.

În această situaţie avem de regulă mai multe tipuri profesionale de emigranţi. Emigrantul de înaltă pregătire profesională, creator şi utilizator de tehnologii şi emigrantul utilizator de tehnologii. În aprecierile făcute, nu am luat în considerare emigrantul fără calificare profesională, întrucât el nu este o „piesă” importantă în problematica pe care am abordat-o.

Eliminarea decalajelor şi apropierea relativă a nivelelor de dezvoltare economică a statelor revin politicii externe şi internaţionale pe care o aplică statul respectiv faţă de resursele umane şi faţă de preocuparea de a-şi dezvolta un sistem de cercetare dezvoltare capabil să producă tehnologii viabile pentru a contribui efectiv la realizarea de venit naţional, deci, de PROGRES.

În plus, colaborarea dintre state, indiferent de nivelul lor de dezvoltare, trebuie să asigure acel flux informaţional capabil să promoveze un transfer de tehnologie menit să modernizeze structurile economice ale ţărilor implicate în aceste forme de colaborare.

Emigraţia acestor categorii de oameni, denumită în literatura de specialitate şi „brain-drain”, este o realitate. Practica în domeniul încurajării emigraţiei specialiştilor se face, de regulă, de către marile firme şi monopoluri din ţările dezvoltate din punct de vedere economic. Preluarea acestor specialişti în care investiţia de informaţie aparţine statului care l-a format, este bussines pentru firma care-l foloseşte fără a mai investi în pregătirea respectivului emigrant, iar pierderile sunt trecute în contul ţării de unde a emigrat specialistul.

Se poate spune că decalajele tehnico-ştiinţifice sunt şi efect şi cauză în decalajele economice. Lipsa unei politici privind dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii conduce la accentuarea decalajelor faţă de ţările industrializate, iar specialiştii deja formaţi preferă o implicare profesională de anvergură şi în condiţii materiale bune în ţara care-i poate oferi aceste avantaje.

În sensul celor prezentate, în calitate de Director General al Direcţiei de Dezvoltare Instituţională în cadrul Departamentului de Cercetare al MEdC am iniţiat împreună cu Fundaţia Naţională „Henry Coandă” pentru Sprijinirea Tinerilor Supradotaţi o acţiune de integrare în activitatea de cercetare-dezvoltare a 84 de tineri, membri ai fundaţiei amintite, care au împlinit vârsta de 25 de ani şi sunt absolvenţi ai unor institute de învăţământ superior (artă, ştiinţă, medicină, filologie, jurnalism), cursuri de specialitate (masterate şi doctorate) în ţară sau în străinătate. Ca urmare a acestor acţiuni, până în prezent, au fost angajaţi 42% dintre tineri.

În perspectivă, pentru a stimula activitatea de cercetare a tinerilor, Direcţia de Dezvoltare Instituţională din cadrul MEdC, a iniţiat 3 legi: Legea Cercetării Ştiinţifice şi Dezvoltării Tehnologice, Legea privind Statutul Personalului din Cercetare-Dezvoltare şi Legea Consiliului Naţional de Atestare a Cercetării. Aceste legi, printre alte măsuri propuse, vor crea condiţii de creştere salarială în domeniul cercetării ştiinţifice şi facilităţi fiscale pentru institutele care cooptează tineri.

Totodată se va încerca majorarea de la 0,5% la 1% din buget a sumelor alocate Fondului de conducere a programului de cercetare. Ca urmare, banii vor putea fi astfel folosiţi pentru retribuirea tinerilor angajaţi şi pentru majorarea valorii proiectelor la care participă institutele respective.

Pentru a pune în operă ideile şi proiectele generoase ale fundaţiei, este necesară colaborarea cu personalităţi, oameni politici, de ştiinţă, artişti care să acţioneze dezinteresat, în spiritul moralei, al dragostei de oameni şi de ţară.

În acest sens s-au strâns ca un scut în jurul tinerilor supradotaţi, oameni de suflet, înalte conştiinţe, care au constituit în cadrul Fundaţiei Henry Coandă, „Clubul visătorilor”.

Aceste personalităţi „visează” un viitor al României bazat pe un tineret care se instruieşte la cele mai înalte cote pentru a prelua bogata moştenire în creatori şi creaţii, pentru care noi, românii, din modestie am făcut prea puţin pentru a fi cunoscuţi în lume.

Idealurile nu se realizează cu mercenari, ci numai cu visători pragmatici.

[1] În anul 2016 dimensiunea pierderilor este „cosmică”. Este firesc să ne întrebăm: Cine răspunde?

[2] Fenomenul migraţiei şi consecinţele ei apocaliptice continuă

Conf.univ.dr. Gabriel I. NĂSTASE

The post “ACŢIONĂM PENTRU A STOPA EMIGRAREA TINERETULUI CU ÎNALTĂ CALIFICARE” appeared first on Pavaza.

Scurtă biografie a inventatorului dr.ing. Ion Şt. BASGAN

Predestinat să ofere ştiinţei şi tehnicii româneşti o serie de realizări de răsunet în domeniul perfecţionării forajului, Ion Şt. Basgan a fost, este şi va rămâne unul dintre cei mai străluciţi inventatori români. Inspirat de ideile noi ale sonicităţii, Ion Şt. Basgan a fost autorul a peste 50 de lucrări tehnico-ştiinţifice apărute în publicaţii de specialitate din diferite ţări.

          Discipol şi colaborator al părintelui sonicităţii, Gogu Constantinescu, inginerul petrolist Ion Şt. Basgan s-a remarcat în planul creaţiei tehnico-ştiinţifice prin numeroase realizări de excepţie, în domeniul industriei petroliere, care, ulterior, au devenit priorităţi pe plan mondial.

          Printre realizările sale deosebite, privind perfecţionarea tehnicii forajului, putem aminti: ● Metoda pentru îmbunătăţirea randamentului şi perfecţionarea forajului rotativ, prin rotaţie percutantă şi prin amortizare a presiunilor hidromecanice (Brevet român nr. 22.789/1934) şi ● Un nou sistem de foraj, care ia în considerare presiunea hidrostatică şi transmiterea energiei sonice la distanţă prin utilizarea prăjinilor grele proporţionale şi forajul sonic (Brevet S.U.A. nr. 2.103.137/1937).

          Invenţiile sale, mai sus menţionate, au fost apreciate atât de părintele sonicităţii, George (Gogu) Constantinescu, cât şi de alţi specialişti din ţară şi din străinătate.

          Ion Şt. Basgan  a văzut lumina zilei la începutul acestui secol (24 iunie 1902), pe meleaguri vrâncene (Focşani). Ion Şt. Basgan provenea dintr-o familie a cărei existenţă pe aceste ţinuturi pitoreşti era de peste trei sute de ani, iar despre mama sa se cunoaşte că ar fi descendenta unei familii vechi de păstori ardeleni. De-a lungul existenţei acestei onorabile familii, se poate aprecia că genialitatea a fost o stare de spirit, un simbol al existenţei şi perenităţii neamului românesc. Dotat cu autentice capacităţi intelectuale, dublate de o puternică forţă şi dorinţă de studiu,  Ion Şt. Basgan a absolvit şcoala primară nr. 2 din Focşani şi a parcurs anii liceului „ Internat” din Iaşi, ca bursier şi premiant. Înclinaţia   sa spre studiu i-a permis să obţină reale performanţe la învăţătură. A absolvit liceul la 5 iulie 1920, obţinând o bursă „Steaua Română” pentru a urma cursurile Şcolii Superioare de Mine şi Metalurgie (Montanistische Hochschule 5, Leoben – Austria) în perioada  1920 – 1925 şi, ulterior, în 1933, obţine titlul de doctor în ştiinţe tehnice. Ion Şt. Basgan devine celebru datorită metodei de foraj cu sapele Rotary, cea mai răspândită în toate ţările unde se exploata petrolul.

          Având la bază principiul sonicităţii, noul sistem de foraj va revoluţiona industria petrolieră americană. În felul acesta, economia americană îşi va rotunji substanţial profitul, prin economii anuale de 1,8 miliarde dolari. Din păcate, Ion Şt. Basgan, (decedat  în 15 decembrie 1980) şi urmaşii săi nu au fost beneficiari ai dreptului de autor. Mai mult Academia Română (care i-a acordat, în anul 1935, premiul dr. Cornel Nicoară), Institutul de Petrol şi Gaze şi Universitatea Politehnică din Bucureşti au omis, cu diverse prilejuri, să-l comemoreze pe marele om de ştiinţă Ion Şt. Basgan, care a trăit şi a muncit pentru ştiinţa românească şi nu numai. Dovedind din plin că geniul este o caracteristică dominantă a neamului românesc şi nu un banal joc al întâmplării.

          Multe din realizările inventatorului Ion Şt. Basgan au constituit tema unor ample dezbateri în numeroase publicaţii periodice şi tratate, fiind totodată surse de inspiraţie pentru alţi specialişti în perfecţionarea tehnicii forajului. În prefaţa uneia dintre lucrările inventatorului Ion Şt. Basgan publicate în fosta U.R.S.S. şi S.U.A., remarcând în acelaşi timp următoarele: „obligând sapa să vibreze în cursul forajului rotativ şi dând prin aceasta o sarcină dinamică alternativă asupra tălpii, se poate obţine o mărire însemnată a avansării sapei. Acest lucru a fost dovedit de experienţele A.Z.N.I.I., care au arătat că sapa, care de fapt a terminat avansarea sa, începe din nou să lucreze sub acţiunea vibraţiei longitudinale”. Cele afirmate mai sus au avut şansa să fie verificate în practică, în România, în anul 1938, la sonda nr. 471 de pe perimetrul 89 Ghirdoveni. În urma verificărilor  privind aplicarea procedeului Basgan, s-au obţinut rezultate pozitive, care au confirmat viteza forajului, reducerea costului acestuia, precum şi îmbunătăţirea calităţii lui, prin obţinerea unei găuri perfect verticale.

          În esenţă, procedeul Basgan se bazează pe două principii: forajul sonic şi tehnica utilizării prăjinilor grele proporţionale. În felul acesta, forajul rotativ simultan percutant – forajul sonic permite sapei să efectueze asupra tălpii lovituri de percuţie, în timp ce sapa continuă să se rotească. Loviturile de percuţie sunt rezultatul efectului sonic, fapt care conduce la un anumit nivel de vibraţii al sapei. Metoda de foraj sonic, aplicată şi în alte ţări, se bazează pe vibraţiile produse de pompele de noroi în garnitura de foraj şi transmiterea energiei la distanţă prin garnituri de foraj, fără aparat de vibraţie de fund.

          Pentru a evita săparea găurilor deviate şi a ruperii prăjinilor, Ion Şt. Basgan evidenţiază însemnătatea utilizării prăjinilor grele proporţionale în garniturile de foraj, a căror greutate este egală cu greutatea lăsată de sapă. Prin procedeul amintit se obţine o săpare verticală, al cărui randament economic reprezintă 30 – 50% în raport cu metodele aplicate anterior.

          În lucrările ştiinţifice ale savanţilor americani Murray Hawkins şi Norman Lamont de la Universitatea din Luisiana (California S.U.A.), precum şi în cursurile universitare americane, franceze, germane şi ruseşti (prof. Moore, prof. Wolf, prof. Evescenko, prof. S. I. Siscenko ş.a.) s-au evidenţiat originea românească a ideii profesorului dr. ing. Ion Şt. Basgan, precum şi contribuţia ei la dezvoltarea ştiinţei româneşti.

          După ample cercetări, studii şi calcule, Ion Şt. Basgan  a demonstrat că în cazul metodei sale, punctul de aplicaţie al forţei lui Arhimede se află în capătul de jos al garniturii şi nu în centrul de greutate al garniturii de foraj introduse în noroiul de săpare.

          În felul acesta, Ion Şt. Basgan, cu invenţiile sale (brevetate în România şi S.U.A.), de mare importanţă prin efectele economice ale aplicării lor în practică: forajul cu prăjini grele proporţionale şi forajul sonic, se înscrie în panoplia marilor inventatori români. Astfel, ştiinţa şi tehnica românească contribuie, datorită inginerului Ion Şt. Basgan, cu una dintre cele mai valoroase invenţii la patrimoniul tehnico-ştiinţific universal.

          Prin tot ceea ce a creat, Ion Şt. Basgan, a fost şi va rămâne un inventator de geniu al poporului român, un „nemuritor” ale cărui creaţii aparţin deja întregii umanităţi. În plus, dimensiunea sa profesională poate fi completată cu aceea a unui fin observator al vieţii politice, cu toate că nu a preferat niciodată să intre în profunzimea acestui joc, chiar dacă solicitările mai marilor zilei nu au lipsit. Existenţa sa a fost predestinată în mod deosebit pentru creativitatea tehnico-ştiinţifică şi mai puţin pentru incertitudinea politicii, cu toate că a avut contribuţii remarcabile, demonstrând iubirea faţă de ţară şi de interesele naţionale.

Corespondenţa inventatorului dr. ing. Ion Şt. Basgan cu savantul Henri Coandă

                                                                                          Nr. 124/1972 Bucureşti 20. XI. 1971

 Tovarăşului Ministru Consilier, Henri Coandă  – Consiliul de Stat   L o c o

Tovarăşe Ministru,

          Subsemnatul am deschis în SUA, cu aprobarea CC al PCR şi concursul unor mari avocaţi din SUA şi a unor cercuri financiare mondiale, procese pentru mari revendicări materiale rezultate din aplicarea descoperirilor şi invenţiilor mele brevetate în SUA.

          Această acţiune de revendicări a fost posibilă numai datorită aportului efectiv adus în ştiinţa, tehnica şi economia mondială, recunoscut şi verificat atît în şantierele din lumea întreagă cît şi prin lucrări ştiinţifice şi tehnice internaţionale.

          Centrul de Documentare al Industriei Chimice şi Petroliere din Bucureşti a întocmit recent o cercetare documentară dovedind că lucrările savanţilor americani şi europeni confirmă şi prin cercetări de laborator, dar cu aceleaşi documentaţii matematice rezultatele mele brevetate în SUA şi în România cu cca. 20 ani anterior şi publicate în Buletinul academiei Române încă din 1938.

          Ca inventator, de renume mondial, cunoaşteţi din propria experienţă lupta grea pe care trebuie să o ducă un inventator, mai ales atunci cînd prin noi descoperiri fundamentale atinge personalităţi şi principii cu care omenirea a mers mai bine de 2000 de ani, fiind obligat să poarte controverse ştiinţifice pe plan mondial şi în special pe plan intern.

          Datorită faptului că industria a aplicat a doua zi după brevetare şi comunicare în Congresul Mondial de Petrol din Paris 1937 invenţiile mele cu rezultat, astăzi controversa ştiinţifică a fost de asemenea cîştigată. Acest raport românesc adus ştiinţei, tehnicii şi economiei mondiale a fost recunoscut şi de mari personalităţi mondiale, americane, care s-au adresat în scris Tov. Preşedinte N. Ceauşescu şi acest aport revendicat prin publicitatea corespunzătoare pentru ştiinţa şi tehnica română.

          Încurajat de încrederea ce am găsit întotdeauna la dvs., atît la Paris cît şi în ţară mă adresez cu rugămintea de-a iniţia şi sprijini cîteva măsuri ce trebuie luate de îndată în ţară în sprijinul acestei acţiuni.

1. Publicitate largă a acestor aporturi, care a fost oprită oficial în ultimii ani din cauza controversei internă şi sprijinirea totodată a candidaturii mele la Academia RSR, acceptată principial de tov. Preşedinte Miron Nicolescu, care mi-a solicitat memoriu şi scurta biografie anexată.
2. Publicarea de urgenţă în limba română şi engleză, eventual cu o prefaţă scrisă de dvs. a lucrărilor pregătite în acest scop, începînd cu cercetarea documentară de 40 de pagini întocmită astăzi în limba română şi engleză de centru de Documentare mai sus amintit.
3. Executarea proiectului şi experimentarea în ţară a procedeelor şi instalaţiei de foraj sonic, apt a atinge 15 km. adîncime, adică dublînd raza de activitate în scoarţa pămîntului, după brevetul meu de invenţie 3.507.341 SUA din 21 aprilie 1970 în cadrul şi sub egida Institutului de Creaţie Henri Coandă.

CNST a dispus cu nr. 8335 din 11 mai 1970 ca Ministerul Petrolului să întocmească tema de proiectare şi IPCUP proiectul instalaţiei, dar pînă astăzi nu s-a executat.

4. Sprijinirea măsurilor ce am propus prin Ministerul de Finanţe, pentru a fi aprobate de Tov. Preşedinte N. Ceauşescu şi CC al PCR, măsuri analizate şi de Ministerul de Justiţie şi de Ministerul de Externe. În special este necesar a se aproba urgent textul convenit de ambasadorul C. Bogdan din SUA cu avocatul Cox, cuscrul preşedintelui Nixon, pentru sprijinirea morală ce trebuie să-mi acorde patria mea cauzei mele din SUA.

Cu mulţumiri şi în speranţa că veţi sprijini această acţiune, primiţi vă rog asigurarea deosebitei mele consideraţiuni.

                                                                                      Dr. ing. Ion Şt. Basgan

Corespondenţa inventatorului dr. ing. Ion Şt. Basgan cu academicianul Miron NICOLESCU

                                                                                                                Bucureşti 23 oct. 1971

                                      ACADEMIA RSR – În atenţia Tov. Preşedinte Acad. Miron Nicolescu

Tovarăşe Preşedinte,

Urmare a convorbirii avute cu dvs. în ziua de 16 oct. 1971, la cererea dvs. şi în sprijinul acţiunei de importante revendicări din SUA (cu acordul Tov. Preşedinte N. Ceauşescu, Comitetul Central al PCR şi guvernul român şi concursul binevoitor al Conducerii SUA) vă depun anexat o scurtă biografie, memoriu de activitate şi cîteva documentări în sprijinul candidaturii mele ca membru al Academiei RSR.

Scurta biografie anexată scoate în evidenţă perioadele de activitate desvoltate timp de 46 de ani în slujba ştiinţei, tehnicei şi economiei patriei, iar memoriu de activitate prezintă urătoarele capitole desvoltate:

Cap. I. Diplome şi titluri

Cap. II. Activitate didactică

Cap. III. Activitate tehnică în întreprinderi

Cap. IV. Activitate tehnico-ştiinţifică

Cap. V. Activitate obştească

1. Brevete de invenţiune
2. Inovaţii
3. Studii şi publicaţii
4. Conferinţe ţinute
5. Lucrări premiate de Academia Română
6. Comunicări prezentate şi publicate la Academia Română
7. Comunicări prezentate la Academia de ştiinţe
8. Comunicări prezentate la congresele din străinătate
9. Comunicări şi rapoarte prezentate la congrese şi consfătuiri din ţară
10. Monografii
11. Proiecte importante în cadrul IPAH

Cap. VII. Autori români şi străini despre lucrările dr. Basgan

Cap. VIII. Activitate şi contacte în străinătate

Certificate şi copii anexate

Menţionez că am publicat peste 60 lucrări ştiinţifice, tehnice şi economice în ţară şi străinătate, iar activitatea mea este legată de Academia RSR, atît prin comunicări ştiinţifice, tratate cît şi conferinţe.

În anul 1936 am obţinut Premiul Nicoară al Academiei Române pentru lucrări de politică economică, prin care am cerut naţionalizarea industriei petrolifere şi industrializare ţării, preconizînd politica realizată astăzi.

Certificatul nr. 4105 din 18 oct. 1945 al Academiei, reprodus la pag. 69 din memoriu anexat confirmă lucrările publicate în Academie şi premiul obţinut.

În şedinţa de lucru a Academiei din 5 oct. 1961, ţinută cu ocazia vizitei savantului George Constantinescu am deschis şedinţa cu conferinţa „Discuţii pe marginea sonicităţii”, la care a răspuns George Constantinescu, iar între anii 1957 – 1961 am ţinut conferinţe la cursurile de ştiinţă şi tehnică ale Academiei RSR despre Sonicitate  şi aplicaţiile ei.

Descoperirile mele privitor la zona comprimată şi neutră din garnitura de foraj introdusă în lichid, precum şi transmiterea energiei sonice de la suprafaţă prin garnitura de foraj la sapă, au făcut obiectul unor vehemente controverse ştiinţifice pe plan intern şi mondial, iar aplicaţiile practice, care fac obiectul invenţiilor şi metodelor moderne recunoscute prin tratate, presă, radio-televiziune şi scrisori adresate de mari personalităţi din SUA către Tov. N. Ceauşescu.

Luînd în considerare aportul ştiinţific şi economic adus statului SUA şi umanităţii, prin descoperirile şi invenţiile Basgan, Conducerea SUA mi-a restituit la 13 oct. 1965 prin Divesting Order SA 838, toate drepturile izvorîte din aplicarea invenţiilor mele, confiscate în timpul războiului şi plătibile nu numai în baza legilor dar şi a echităţii.

Cu ocazia deschiderii acţiunilor juridice la 23 sept. 1971, Conducerea SUA  a comunicat prin şeful contenciosului meu, avocatul Cox, cuscrul preşedintelui Nixon, acordul de-a extinde drepturile mele limitate legal din cauza întîrzierii, prin elaborarea unei legi speciale în SUA şi prin încheierea unei convenţii între SUA şi România asupra acestei probleme. Această comunicare s-a făcut prin ambasadorul român sin SUA şi documentele se găsesc la Comitetul Central al PCR, Ministerul de Externe, Ministerul de Justiţie şi Ministerul de Finanţe.

Aceste descoperiri şi aplicaţii au găsit răsunet şi în URSS unde s-au aplicat şi s-au publicat încă din anul 1935 sub numele subsemnatului, cu o prefaţă de prof. Siscenco şi titlul Metodele moderne de foraj.

Savantul George Constantinescu a ţinut în faţa inginerilor din Anglia în 1959 o conferinţă „Soni”, tratînd despre aplicaţia teoriei sale în invenţiile Basgan, conferinţă publicată şi premiată cu medalia de aur.

Între anii 1966 – 1971 am fost invitat în Italia, Franţa, RF. Germania, Portugalia, Spania, Elveţia şi SUA unde prin conferinţe şi contacte am constatat aprecierile unanime asupra acestor descoperiri şi aplicaţii care au adus economii mari în industrie. Astfel se explică şi propunerea cercurilor suedeze de-a fi candidat la Premiul Nobel, în care calitate am acordat în faţa organelor Ministerului de Externe un interviu ce a fost radiodifuzat la Roma. Sprijinirea acestei candidaturi în ţară ar putea aduce pentru prima oară României prestigiul şi onoarea unui Premiu Nobel.

Tratate speciale ca Focul Viu 1963 şi Pasiunea Ştiinţei 1968 ale autorilor Dinu Moroianu şi I.M. Ştefan, presa, radio şi televiziunea au prezentat în cîteva rînduri aceste lucrări evidenţiind importanţa lor.

Întreaga mea activitate a fost consacrată ştiinţei, tehnicei şi economiei. Ceea ce m-a determinat să iau măsuri concrete pentru realizarea în ţară a Fundaţiei Basgan prin angajamentul nr. 3562 de autentificare din 21 august 1971. Această Fundaţie va avea scopuri ştiinţifice, se va ocupa de continuarea cercetărilor ce au făcut obiectul operei mele şi va colabora în strînsă legătură cu Academia RSR, avînd la dispoziţie fondurile ce voi încasa din SUA.

Anexez cîteva documentări:

1. Scurta biografie
2. Memoriu de activitate
3. Divesting Order SA 838 din 13 oct 1965 a Departamentului de Stat SUA
4. Scrisoarea avocat Cox către Tov. Preşedinte N. Ceauşescu
5. Scrisoarea Cooper către Tov. Preşedinte N. Ceauşescu
6. referat avocat dr. Hauser din Elveţia asupra stadiului şi şanselor de cîştig a proceselor din SUA
7. Brevet de invenţie Basgan 3.507.341 SUA din 21 apr. 1971 care dublează raza de pătrundere în oceane şi scoarţa pămîntului pînă la 10 – 15 km. adîncime conţinînd şi recunoaşterea autorităţilor SUA a fundamentării ştiinţifice bazate pe efectul Basgan şi transmiterea sonică
8. adresa CNCS nr. 8335 din 11 nov. 1970 pentru proiectarea prototipului instalaţia de foraj sonică ca urmare a cercetării făcute asupra acestui brevet de invenţie
9. Zum Mittelpunkt der Erde publicată în R.F. Germania 1969
10. Revista Petrol şi Gaze nr. 7/1968 cu articolul privind modul de interpretare a aplicării principiului lui Arhimede pag. 409 – 413
11. La Rivista Italiana del ‘ Petrolio apr. 1967 pag. 135 – 137
12. Le Petrole Lubri Europe 20 oct. 1967 Paris
13. la Roumanie d’ aujourd’hui nr. 4 apr. 1968 pag. 25 – 27
14. revista World Oil Sua mai 1967 pag. 31 – 32
15. Viaţa economică nr. 51 din 22 dec. 1967 Efectul Basgan
16. Rolul Statului în Industrializare revista AGIR 1936
17. Extras din revista Maşini şi Echipamente  Camera de Comerţ nr. 1/1967 Contribuţii româneşti la desvoltarea teoriei şi practicei forajului modern

Primiţi vă rog Tov. Preşedinte asigurarea deosebitei mele consideraţiuni,

                                                                                              Dr. ing. Ion Şt. Basgan

Conf.univ.dr. Gabriel I. NĂSTASE

Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”

Membru Corespondent al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România (AOŞR)

Ing. Dragoş Ionuţ G. NĂSTASE

The post INVENTATORUL ROMÂN, DR. ING. ION ŞT. BASGAN ŞI AVATARURILE SALE PRIVIND RECUPERAREA DREPTURILOR DE PROPRIETATE INDUSTRIALĂ appeared first on Pavaza.

IN MEMORIAM
                                                            UN NUME PENTRU ETERNITATE
                                                               PROF.UNIV.DR. PAUL BRAN
                                                                         (1940-2006)

                                                                                                             Conf.univ.dr. Gabriel I. NĂSTASE

REMEMBER

Anul acesta se împlinesc 10 ani de la trecerea în nefiinţă în „ academia sufletelor lui Dumnezeu”, a prof.univ.dr. Paul Bran.
Prof.univ.dr. Paul Bran, a fost nu numai un autentic reprezentant al generaţiei sale de economişti, ci şi un dascăl de excepţie – formator de conştiinţe, şi un eminent profesor universitar- formator de cunoştinţe.
În calitatea pe care a avut-o de rector al ASE timp de două mandate, a demonstrat că învăţământul economic românesc se poate racorda la exigenţele modernizării în raport cu învăţământul economic european, practicând un management educaţional stratregic performant.
A fost deopotrivă admirat şi invidiat, dar de toţi respectat. Iubirea adevărată care i-a dat puterea să lupte cu greul vremurilor pe care le-a traversat, a cunoscut-o din partea celor dragi lui: soţia şi copiii.
A fost şi rămâne în conştiinţa celor care l-au cunoscut, un soţ şi un părinte de excepţie, un dascăl şi un profesor iubitor de oameni şi de profesie. A fost un Om şi a rămas un model, un exemplu pentru generaţiile tinere care vor absolvi ASE-ul şi nu numai.
A fost … dar a rămas … !

L-am cunoscut pe profesorul univ.dr. Paul BRAN înainte de 1990. Nu numai în calitatea pe care o avea de cadru didactic universitar, ci şi ca urmare a discuţiilor extrem de interesante pe care le-am purtat cu privire la organizarea şi modernizarea proceselor de producţie. Anii au trecut! Ne-am revăzut şi în alte împrejurări. Cea mai relevantă a fost atunci când eram consilier la Preşedinţia României. Ştiam amândoi că fusese propus, alături de alte două nume (unul dintre ele fiind cel al lui Nicolae Văcăroiu), să fie Prim Ministru. Nu a fost să fie! Destinul Profesorului univ.dr. Paul BRAN era altul!
În mintea şi sufletul meu, Paul BRAN a rămas una dintre cele mai plăcute amintiri. Am fost şi am rămas un admirator al omului şi profesorului univ.dr. Paul BRAN. L-am simpatizat, susţinut şi apreciat pentru felul lui sincer de a fi, de a se comporta cu fiecare persoană care-i solicita sprijinul.

• REPERE BIOGRAFICE

Paul BRAN s-a născut la data de 3 septembrie 1940 în comuna Topolog din judeţul Tulcea. A urmat cursurile Liceului teoretic „Mircea cel Bătrân” din Constanţa (1951-1959) şi, ulterior, pe cele ale Facultăţii de Finanţe-Credit a Academiei de Studii Economice din Bucureşti, în perioada 1960-1965. Urmare a rezultatelor deosebite obţinute din perioada studenţiei a fost cooptat în corpul profesoral al Academiei de Studii Economice, la Catedra de Finanţe.
În perioada 1965-2006 a ocupat, prin concurs, toate treptele carierei universitare*.
În anul 1975 a obţinut titlul de Doctor în Economie, specialitatea Finanţe, pe baza unei teze de doctorat intitulată: „Decizia financiară în unitatea economică”.
În acelaşi an a efectuat un stagiu de documentare şi perfecţionare în Elveţia, în cadrul Institutului de Înalte Studii Economice Internaţionale din Geneva, pe probleme privind relaţiile financiare şi monetare internaţionale.
În anul 1994 a efectuat un stagiu de documentare în SUA, pe probleme ale organizării, finanţării şi susţinerii liberei iniţiative şi a întreprinderilor mici şi mijocii.
Pofesorul Paul BRAN a publicat numeroase lucrări de specialitate.
Academia Română a recunoscut valoarea ştiinţifică a operei profesorului Paul BRAN, premiind lucrarea Economia valorii.
Pe parcursul activităţii didactice a condus seminarii şi a ţinut prelegeri la mai multe discipline.
Activitatea de coordonare a cercetării ştiinţifice a studenţilor s-a concretizat în elaborarea a numeroase lucrări de diplome.
În perioada 1990-1991 a condus Departamentul de Proiectare a Reformei Economice din cadrul Guvernului României.
În anul 1991 a înfiinţat Academia de Studii Economice din Republica Moldova unde a fost Rector de la înfiinţare până în anul 1994. În aceeaşi perioadă (1991-1994) a îndeplinit funcţia de Consilier economic al Guvernului Republicii Moldova.
Între anii 1996 şi 2004 a deţinut funcţia de Rector al Academiei de Studii Economice din Bucureşti, remarcându-se ca un veritabil promotor al modernizării acestei instituţii prestigioase şi creşterii eficienţei pregătirii studenţilor în funcţie de exigenţele actuale ale pieţii muncii.
De asemenea, în calitatea sa de vicepreşedinte şi, ulterior, de preşedinte (ales la Congresul al IV-lea al AGER, 25 mai 2001) al Asociaţiei Generale a Economiştilor din România, a participat activ la viaţa comunităţii economiştilor, identificând întotdeauna cele mai eficiente soluţii pentru rezolvarea problemelor cu care se confrunta Asociaţia.
În anul 2001, profesorului univ.dr. Paul BRAN i s-a decernat Diploma de Excelenţă şi Medalia de Argint a Băncii Naţionale a României. A fost pentru prima oară când s-a acordat o astfel de distincţie unui economist român pentru contribuţia deosebită la dezvoltarea ştiinţei economice şi la formarea economiştilor dinRomânia.

• REGRETE

Această prezentare sumară a dimensiunii profesionale a personalităţii profesorului univ.dr. Paul BRAN nu exclude latura sentimentală, apropierea şi căldura sufletească, care şi-a manifestat-o faţă de familia sa.
În rarele sale momente de linişte pe care şi le-a petrecut în mijlocul familiei, Paul BRAN a ştiut să fie soţ, tată şi bunic.
Cu siguranţă că şi-ar fi dorit ca aceste momente să se dilate până la eternitate, iar pentru fiecare clipă care se scurge ireversibil să simtă profund prezenţa atât de dragă a soţiei, copiilor şi nepoţilor lui.
Dar nu a fost să fie aşa cum şi-ar fi dorit, pentru că destinul lui era deja proiectat din ceruri pe Pământ de către bunul Dumnezeu.
Şi-a sacrificat oaza de linişte a familiei, în schimbul unei vieţi agitate, a unei lupte nemiloase şi perverse pe care ţi-o oferă câmpul de luptă a zonei publice.
Toate bătăliile purtate le-a câştigat. A reuşit să fie un luptător redutabil. A avut puţini prieteni adevăraţi. În schimb a fost înconjurat de mulţi duşmani perfizi, roşi de invidie şi incapabili de a face ceva durabil pentru semenii lor.
Profesorul univ.dr. Paul BRAN era conştient de ceea ce se întâmplă în jurul lui. Avea un suflet bun şi îi păsa de oameni şi în mod deosebit de studenţi, cărora, cu harul lui de dascăl, le modela sufletul şi mintea nu numai pentru a fi buni economişti, ci şi oameni adevăraţi, români iubitori de ţară, de popor şi de tradiţiile acestuia.
A „aprins” lumină pe unde a trecut, iradiind bunătate, pasiune şi responsabilitate, lăsând în urma lui plăcute şi statornice amintiri.
În cea mai mare parte a activităţii sale a fost un solitar.
Punctul său de sprijin a fost familia. Reuşita lui în plan profesional s-a datorat şi familiei sale, unde atmosfera de linişte, echilibru şi dragoste au fost asigurate cu devotament şi pasiune de soţia sa, profesor univ.dr. Florina BRAN.
În viaţa celor doi soţi au fost şi momente triste, necruţătoare, nemiloase care
i-au pus la grea încercare. Unul dintre aceste momente a fost şi pierderea unuia dintre fii lor (Iulian Ovidiu), în condiţii care şi acum lasă loc speculaţiilor, care te infioară şi te revoltă în acelaşi timp!
Această tragică întâmplare din viaţa familiei BRAN a reprezentat preţul curajului, patriotismului şi verticalităţii profesorului univ.dr. Paul BRAN, a îndrăznelii lui de a aduce lumina şi căldura în sufletul şi mintea fraţilor noştri de peste Prut, după îndemnul Domnului nostru Isus Hristos: „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”?
Greu de răspuns!
Cei doi soţi Paul şi Florina au primit de la Dumnezeu puterea de a trece peste această tragedie şi de a merge mai departe întăriţi şi hotărâţi pentru a-şi îndeplini misiunea divină pe acest PĂMÂNT!
Moartea l-a răpus într-un moment de slăbiciune datorat şi ingratitudinii, comportamentului duplicitar al unora pe care i-a crezut prieteni şi pe care adeseori i-a ajutat dezinteresat.
Ceea ce trebuie să ştim este că oameni ca Paul BRAN nu mor niciodată. Faptele lor sunt cele care rămân în conştiinţa generaţiilor care vin şi pleacă, aşa cum o fac uneori cu furie sau cu sublimă delicateţe valurile mării sau oceanelor atunci când izbesc ţărmul.
Anii au trecut! În inima şi sufletul celor doi soţi s-a aşezat iertarea, dar nu şi uitarea acelor momente grele.
Pe fondul acestei profunde, tăcute şi perfide supărări, inima generoasă a profesorului univ.dr. Paul BRAN a cedat!
Moartea l-a lovit necruţător şi subit la mijlocul pasajului (pasarelei) pe care l-a construit cu pasiune, care leagă Rectoratul (astăzi clădirea Ion N. Angelescu) de Comerţ (clădirea Mihai Eminescu), pe care cândva profesorul univ.dr. Silviu NEGUŞ avea să-l denumească, atât de inspirat, pasul BRAN.
Viaţa acestui om de suflet şi carte, s-a frânt într-un loc straniu, la mijlocul unui coridor din beton şi sticlă, suspendat între Pământ şi Cer, unind nu două corpuri de clădire, ci două universuri paralele: cel al vieţii şi al morţii.

A părăsit această lume, lăsându-şi trupul ostenit, fără suflare, la intrarea în „Poarta stelară”, în drum spre Rai, unde îl aşteptau spiritele celor pe care i-a iubit şi care l-au iubit deopotrivă.

Bucureşti 19.02.2016

*Mari personalităţi ale Academiei de Studii Economice, Rectorul Paul Bran (1996-2004)

The post IN MEMORIAM – PROF.UNIV.DR. PAUL BRAN appeared first on Pavaza.

Interviu cu Gabriel I. NĂSTASE, conferenţiar universitar în cadrul Facultăţii de Finanţe Bănci şi Contabilitate a Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir”

Redactor: Sunteţi cadru didactic universitar şi aţi fost consilier al Preşedintelui României (în administraţiile lui Ion Iliescu şi lui Emil Constantinescu), director general în ministerul Educaţiei şi Cercetării – Departamentul de Cercetare şi Vicepreşedinte (cu rang de secretar de stat) în cadrul Agenţiei Naţionale pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii (ANIMM). În opinia dumneavoastră, ce ar trebui să schimbe guvernul recent instalat (considerat a fi un guvern tehnocrat), cel mai urgent, în ceea ce priveşte educaţia, cercetarea şi inovarea?

G. I. N.: Este necesară o schimbare fundamentală a viziunii asupra educaţiei naţionale şi a cercetării.
Această nouă viziune trebuie să fie clădită pe concepţia şi convingerea că educaţia, cercetarea şi inovarea sunt factorii principali ai dezvoltării şi bunăstării naţionale.
Din această perspectivă, noi propunem un acord social privind proiectul de ţară – o viziune programatică, potrivit căreia, prin referendum, să asigurăm identificarea celor mai fiabile şi performante soluţii manageriale în domeniul dezvoltării României.
Acest proiect prezintă o perspectivă de transformare a societăţii româneşti, a educaţiei, cercetării şi inovării printr-un model antreprenorial, ştiinţific şi cultural-patriotic, util dezvoltării societăţii româneşti. Acesta urmăreşte să continue ce a fost bine construit bine în societate, educaţie, cercetare şi inovare, să dezvolte domeniile care au funcţionat mai puţin bine şi să propună direcţii noi de dezvoltare, în contextul în care noi definim educaţia, cercetarea şi inovarea ca domenii strategice, care relaţionează concurenţial în spaţiul internaţional, cu alte sisteme economice.
Propunem, aşadar, un proiect de dezvoltare cumulativă – cu utilizarea şi valorificarea experienţei inovative şi antreprenoriale, care să consolideze dezvoltarea, educaţia, cercetarea şi inovarea în postura de domenii prioritare la nivel naţional şi în acelaşi timp să le transforme în actori antreprenoriali şi competitivi la nivel internaţional.
Opţiunile noastre valorice, care trebuie să guverneze societatea românească, educaţia, cercetarea şi inovarea, se referă la viziune, consens, onoare, tradiţie, muncă, inovare, dinamism, pragmatism şi excelenţă.
Acordul descrie şi relaţiile din interiorul comunităţilor de profesori, cercetători, cetăţeni, drepturile şi obligaţiile lor. În această dimensiune, ACORDUL ar putea fi perceput şi ca o înţelegere în cadrul căruia profesorii, cercetătorii şi cetăţenii consimt să se supună unor reguli implicite în producţia educaţiei şi a cunoaşterii, cum ar fi: respectarea proprietăţii intelectuale, acurateţea, adevărul rapoartelor asupra rezultatelor, respectarea axiologiei, recunoaşterea ideilor altora etc.
Tot ca urmare a aprobării acestui ACORD, bugetul educaţiei nu ar fi dependent de Ministerul Finanţelor, de crizele care se succed ori coexistă în ţară. În vederea asigurării funcţionării normale a domeniului educaţiei, este necesar 6% din PIB. Pentru realizarea reformei educaţiei ne-ar mai trebui încă 2 % din PIB, iar pentru cercetare ar fi necesar încă 2% din PIB. Poate părea mult, dar, dacă ne gândim că ani la rând am fost finanţaţi cu ce a rămas de la alţii, care au furat sau nu, cred că a venit timpul să ne gândim şi la viitorul copiilor noştri, că la al nostru…
O altă problemă este reconsiderarea Legii nr. 1/2011 – Legea Educaţiei Naţionale şi a unor acte normative consecutive aplicării acestei legi. Este necesar să se rediscute legea cu reprezentanţii Ministerului Educaţiei şi Cercetării, cu societatea civilă, cu specialiştii din educaţie şi cercetare. După aceste discuţii, propunerea legislativă referitoare la reformarea educaţiei, cercetării şi inovării să fie discutată în Parlamentul României, pentru a nu fi contestată ori atacată în orice moment.
Ar trebui să ne aplecăm serios asupra disciplinelor şi programelor de studiu din şcoli şi ar fi util să realizăm, cu specialiştii din sistemul educaţiei, cercetării şi inovării, alte manuale, mai atractive, mai eficiente şi raportate la valorile autentice naţionale. Cu alte cuvinte, avem nevoie şi de o reformă a manualelor.
Competitivitatea posturilor din educaţie, atât pentru cadre didactice (de predare şi auxiliar), cât şi pentru personalul nedidactic, reprezintă o altă direcţie de lucru, aceasta pentru a permite buna funcţionare a sistemului – care este îmbătrânit, descompletat şi, în bună măsură, deprofesionalizat şi cangrenat de corupţie. Chiar, dacă refacerea sistemului educaţiei, cercetării şi inovării va dura mai mulţi ani, degradarea continuă a acestora trebuie stopată imediat.
Educaţia, cercetarea şi inovarea au nevoie de o altă abordare!

Redactor: Ce măsuri propuneţi noului guvern?

G. I. N.: Îmi permit să recomand noului Guvern să nu repete greşelile trecutului, de a iniţia reforme în grabă şi fără fundamentarea acestora.
Consider că acest ACORD propus de noi, să fie analizat şi eventual să fie considerat, dacă este cazul, un instrument de lucru, un document gândit de noi, document programatic al dezvoltării pe termen lung a României. Acest ACORD ar putea fi baza conceptuală şi strategică a oricăror măsuri şi schimbări din domeniul educaţiei, cercetării şi inovării.
Revin, o urgenţă ar fi abrogarea Legii nr. 1/2011 a Educaţiei Naţionale care nu reflectă interesul nostru naţional şi care în cea mai mare parte trebuie să renunţăm.
Pe cale de consecinţă, ar trebui adoptată o nouă Lege a Educaţiei, care să fie expresia respectării acordului propus de noi şi a consensului cu societatea civilă din România.
Prefigurând viitoarea lege, aceasta va trebui să rezolve raţional metodologia de promovare a cadrelor didactice, modul în care se ierarhizează universităţile, finanţarea universităţilor, criteriile de finanţare a proiectelor etc. O asemenea lege ar trebui să ofere doar un cadru general şi de principii al reglementării educaţiei, statul urmând a renunţa la pretenţia centralistă de a reglementa tot şi lăsând loc aplicării principiilor bunei guvernanţe. Astfel, atribuţii privind reguli ale promovării cadrelor didactice şi ale ierarhizării universităţilor ar putea fi date unor ONG – uri de profil.
Nu mai trebuie mers pe linia ca statul să reglementeze tot, ci trebuie dezvoltate instrumentele managementului calităţii în toate unităţile şcolare.
Competitivitatea posturilor din universităţi şi promovarea cadrelor didactice vor reprezenta alte solicitări ale noastre către viitoarea guvernare, care trebuie să înţeleagă că, dacă un profesor a părăsit sistemul prin pensionare sau într-un alt mod, trebuie angajat ori promovat altul, cu competenţe similare. Spre exemplu, orele de matematică nu pot fi predate de către alţi colegi specialişti în alte discipline!

Redactor: Cum aţi descrie, în câte o frază, ultimele mandate ale miniştrilor ai Educaţiei?

G. I. N.: Fără a jigni pe nimeni, Legea nr. 1/2011 are un defect de origine: constituie subiectul unui pact politic. Această lege nefuncţională fiind asumată prin răspundere guvernamentală, în mandatul ministrului Daniel Funeriu, fără consultarea societăţii civile. Consider că o reformare, indiferent de domeniul avut în vedere, trebuie realizată cu o extinsă consultare şi conştientizare a cetăţenilor. Aroganţa a adus foştilor miniştri numai neplăceri, inclusiv dosare penale.

Redactor: Ce sfat aţi acorda actualului ministru al Educaţiei?

G. I. N.: Nu-mi place să dau sfaturi, dar totuşi o fac cu scuzele de rigoare. Să se consulte cu societatea civilă şi cu sindicatele din educaţie, cercetare şi inovare, să-şi facă o echipă de consilieri bine instruiţi în domeniul educaţiei, cercetării şi inovării, să depolitizeze structurile din educaţie, cercetare şi inovare, să susţină promovarea acordului pe care l-am propus, acord care îl va ajuta pe ministrul educaţiei, cercetării şi inovării, să fie cât mai apropiat de colaboratori şi, cel mai important, să iubească „educaţia şi inovarea”, pentru că au mai fost şi miniştri care au fost interesaţi mai mult de propria lor imagine decât de problemele educaţiei, cercetării şi inovării.

Redactor: Care sunt principalele probleme cu care se confruntă, în prezent, învăţământul superior si cercetarea? Cum vedeţi evoluţia acestor probleme?

G. I. N.: Universităţile din România se confruntă cu multe probleme, deoarece există o organizare vetustă şi o finanţare publică deficitară a educaţiei, cercetării şi inovării. Cele mai multe universităţi nu beneficiază de un managenet modern şi nu au venituri proprii cu care să poată suplimenta fondurile guvernamentale, acolo unde ele există.
Universităţile se confruntă cu greutăţi privind calitatea învăţământului, fiind implicate şi în acte de corupţie. Competitivitatea echipamentelor pentru cercetare, infrastructura necesară asigurării unor tehnologii moderne de informare şi de comunicare cu mediul socio-economic, legătura cu mediul economic, promovarea cadrelor didactice ca urmare a impunerii unor standarde minimale nerealiste, de către fosta conducere a ministerului, sunt câţiva factori care trag în jos calitatea procesului de educaţie şi instrucţie.
Salariile mici din universităţi, mai ales la începutul carierei, constituie un element de menţinere a unei atractivităţi reduse pentru tinerii valoroşi. Mult dorita şi aşteptata întoarcere în ţară a elitelor s-a dovedit a fi un proces lipsit de consistenţă.
În universităţile de stat se instruiesc viitorii specialişti care, ulterior, migrează în alte ţări. Exodul de specialişti poate fi stopat prin obligarea absolvenţilor universităţilor de stat, pe bază de contract, să-şi efectueze de exemplu un stagiu de cel puţin trei ani în acele oraşe şi/sau sate unde este nevoie de prestaţia lor. În eventualitatea că unii dintre ei vor refuza, atunci aceştia vor fi obligaţi să plătească şcolarizarea pentru perioada cât a durat pregătirea lor.
Trebuie oprit robinetul risipei şi valorificată resursa umană. Cetăţenii plătitori de impozite trebuie să beneficieze de serviciile acelora pentru care acesta i-a pregătit pe banii lui.
În acest sens trebuie elaborată o lege care să clarifice acest aspect în contextul unei dezvoltări locale şi regionale durabile în care resursa umană să fie valorificată corespunzător.

Redactor: Cum comentaţi înmulţirea acuzaţiilor de plagiat la adresa oamenilor politici aflaţi la putere? Ce ar trebui făcut pentru a elimina suspiciunile care planează asupra corectitudinii / originalităţii tezelor de doctorat sau ale altor texte ştiinţifice?

G. I. N.: În principiu, nu putem vorbi de plagiat decât în urma emiterii unei hotărâri judecătoreşti definitive.
În practica lucrurilor, eu ştiu ca mulţi dintre colegii mei din liceu sau facultate copiau, fie după fiţuici sau după alte lucrări de licenţă. La noi este o practica încetăţenită.
Consider că universităţile ar trebui să fie mai exigente în ceea ce priveşte proprietatea intelectuală şi protejarea acesteia. În ceea ce-l priveşte pe omul public, acesta este dator să elimine orice suspiciune de imoralitate.
Plagiatul, chiar şi nedemonstrat juridic, poate conduce la deteriorarea imaginii unei persoane, chiar a unei universităţi, dar dacă se dovedeşte inexistenţa plagiatului, cei care l-au invocat pot fi sancţionaţi. De aceea, cei care „descoperă” un plagiat, ar trebui să fie foarte atenţi! Plagiatul politicienilor a fost în ultimele luni armă de luptă electorală. Socotesc că, după alegeri, va trebui să analizăm orice plagiat, dar cu atenţie şi cu probe, în fond fiind vorba de cariere universitare!
Bătălia politică dusă prin „plagiate” poate avea şi unele efecte pozitive, în sensul că îi atenţionează pe cei care sunt tentaţi să-şi însuşească ideilor altora.

Redactor: V-au afectat recentele scandaluri legate de plagierea tezelor?

G. I. N.: Eu sunt exigent cu studenţii mei. Unde am dubii, verific posibilitatea unui plagiat. De la începutul colaborării cu studenţii mei, caut să le cultiv simţul proprietăţii intelectuale. Recentele discuţii pe tema plagiatului m-au făcut să fiu mai atent la cercetările şi publicaţiile studenţilor şi la echipele cu care realizez cercetări interdisciplinare.
Scandalurile legate de plagierea unor lucrări pot afecta lumea academică, mai ales atunci când acestea sunt dovedite. Continuând a le invoca public, nu facem decât să perfecţionăm întregul corp academic şi să reducem acest gen de infracţiuni. Cel mai eficient este ca plagiatul să fie clar demonstrat iar apoi să fie aspru sancţionaţi făptaşii.

Redactor: Ar trebui ca universităţile să organizeze obligatoriu examen scris la admiterea în facultăţi sau este bine sa fie păstrat sistemul actual?

G. I. N.: În actuala configuraţie a sistemului de învăţământ superior este imposibilă obligativitatea examenului de admitere. Avem prea multe universităţi (peste 120) iar dacă la unele dintre acestea s-ar da examen de admitere, vă asigur că mulţi tineri ar prefera calea cea mai comodă, fără examen. Dacă ar fi toate universităţile obligate să organizeze examen de admitere, sunt convins că subiectele, în unele locuri, ar fi foarte uşoare, pentru a se putea completa locurile. Cel mai bine ar fi ca examenul de bacalaureat să fie unul corect, capabil să trieze absolvenţii.

Redactor: Ce politici s-ar putea aplica pentru a atrage tinerii spre o carieră didactică si de cercetare? Este corectă diferenţa de salarizare pentru profesorii din preuniversitar şi pentru cei din învăţământul superior?

G. I. N.: Salariile mici din universităţi creează dificultăţi în atragerea de personal tânăr, înalt calificat şi motivat, “brain-drain”-ul rămânând o problemă actuală.
Pentru a atrage tinerii spre o carieră didactică, trebuie să fie redat prestigiul acestei profesii, adică trebuie salarii mari şi recunoaşterea publică pozitivă a statutului de cadru didactic.
În ceea ce priveşte salarizarea cadrelor didactice din universităţi şi din învăţământul preuniversitar, nu consider că între salariile acestora sunt diferenţe semnificative. Debutanţii din preuniversitar şi asistenţii universitari au salarii aproape egale, cu toate că asistenţii universitari sunt obligaţi să-şi dobândească şi titlul de doctor şi să desfăşoare activităţi de cercetare, concretizate prin publicarea lucrărilor lor ştiinţifice. Profesorul universitar este plătit mai bine decât un profesor din preuniversitar, dar să nu uităm că aceştia au un număr sporit de responsabilităţi. Mulţi dintre ei conduc doctorate, lucrări de licenţă şi disertaţii ale studenţilor şi sunt personalităţi ştiinţifice de necontestat. Consider că atât noi, universitarii, cât şi colegii din preuniversitar, câştigăm foarte puţin, umilitor de puţin.

Redactor: Cum se explică salariile foarte mari ale unor persoane din conducerile universităţilor, faţă de tinerii profesori care predau în facultăţi?

G. I. N.: Managerii universităţilor beneficiază de un spor de conducere, în jur de 20-30%, spor pe care îl au şi directorii şcolilor din preuniversitar. Veniturile celor care conduc universităţile sunt mai mari doar atunci când aceştia desfăşoară şi alte activităţi, cum ar fi cele de cercetare din cadrul unor contracte.
Pentru a micşora ecartul dintre venitul unui asistent şi al unui profesor ai obligaţia morală să-i ajuţi pe cei aflaţi la început de carieră, oferindu-le surse suplimentare de câştig. Vă rog să vă interesaţi şi veţi vedea că în unele universităţi sunt cadre didactice care practică acest stil de muncă.

Redactor: Cum justificaţi viziunea potrivit căreia educaţia, cercetarea şi inovarea sunt componente ale securităţii naţionale?

G. I. N.: În conformitate cu Strategia Naţională de Apărare a României, educaţia, cercetarea şi inovarea sunt componente ale securităţii naţionale.
Potrivit acestei strategii, principala resursă a competitivităţii este resursa umană şi de aceea educaţia, cercetarea şi inovarea trebuie să asigure un înalt nivel de pregătire, capabil să orienteze societatea către dezvoltare.
Între principalele vulnerabilităţi ale României este cuprinsă şi calitatea scăzută a sistemului de educaţie, cercetare şi inovare cu efecte directe asupra societăţii româneşti, prin deprofesionalizarea acesteia.
În Constituţia actuală a României, prin art. 32 este reglementat dreptul la învăţătură şi se stabileşte că învăţământul de stat este gratuit. De asemenea, prin art. 135, alin. (2), pct. c) se stipulează că Statul trebuie să asigure stimularea cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice şi inovării, a artei şi protecţia dreptului de autor.
Aceste prevederi constituţionale sunt insuficiente, deoarece acestea nu precizează că educaţia, cercetarea şi inovarea sunt factorii fundamentali ai dezvoltării ţării, prin crearea de noi industrii bazate pe ştiinţă şi inovare.

Redactor: Cum aţi descrie într-o singură frază învăţământul superior din România?

G. I. N.: În ansamblu, învăţământul superior românesc este acceptabil: avem universităţi de excepţie, altele cu rezultate bune dar şi universităţi slabe.
Cele din urmă ar trebui evaluate şi să păstrăm doar ce au mai bun. De regulă, acestea sunt universităţi care dezvoltă mult prea multe programe de studiu. Oricum, în viitor, finanţarea universităţilor va fi realizată pe baza clasificării acestora. Multe universităţi vor dispărea de la sine, dacă nu vor avea un management eficient sau dacă vor avea probleme pe linia calităţii educaţiei şi cercetării, sau a corupţiei.

Redactor; Vă mulţumesc, în numele cititorilor revistei

G. I. N.: Cu plăcere şi Doamne ajută!

The post DEZVOLTAREA ECONOMICĂ ŞI SOCIALĂ A UNEI ŢĂRI, PRIN VALORIFICAREA RESURSEI UMANE appeared first on Pavaza.

OFENSIVA MIGRAŢIEI ÎN EUROPA – ŞAH LA “REGINĂ” PE TABLA GEOPOLITICĂ A EUROPEI
(Fragment din cartea, în curs de apariţie, “Clipele României”
Conf.univ.dr. Gabriel I. NĂSTASE Jurnalist Bogdan Paul A. Păpădie

     Criza „refugiaţilor” sirieni s-a dovedit pe zi ce trece un alt amplu scenariu al unor servicii secrete. Fie ele de la est sau vest, acestea au imaginat un veritabil coşmar pentru Uniunea Europeană. Angela Merkel, spre stupoarea unei Europe întregi, a asigurat că orice „refugiat” provenind dintr-o zonă de conflict, în mod special din Siria, este binevenit în Germania (“Regina Europei”), unde va fi bine primit şi susţinut pentru integrare. Ce a urmat se ştie, haosul creat de uriaşul val de „refugiaţi”, din care doar 10% s-au dovedit a fi sirieni, aruncând în aer graniţele europene. Mai mult, securitatea impusă de Spaţiul Schengen s-a dovedit ca şi inexistentă, zecile de miliarde de dolari investite în securizarea frontierelor statelor membre dovedindu-se doar o mare afacere. Totuşi, care este adevărul despre aceşti „refugiaţi”?

Conform unor rapoarte ale serviciilor de informaţii europene, adevăratele victime ale războiului se află în prezent în taberele din Kurdistanul irakian, în sudul Turciei şi Libanului. Sunt şiiţi, yazizi şi creştini. Aceştia au fugit de persecutii, şiiţii fiind pur şi simplu ucişi imediat de membri Statului Islamic (alternativ: Statul Islamic din Irak şi Levant sau Statul Islamic din Irak şi Siria, abreviat: IS, SI, ISIL şi ISIS.

Venind în completarea rapoartelor amintite, Witold Gadowski, un cunoscut jurnalist polonez de investigaţie şi reporter de război, care a vizitat Siria şi Turcia ca să documenteze Statul Islamic şi valul de migranţi care s-a pornit spre Europa, a afirmat că şiiţii, yazizii şi creştinii sunt grupurile cele mai persecutate de pe teritoriul Siriei şi Irakului (provinciile Diyala, Anbar, o parte din Ninive, precum şi Salah ad Din). Aceste victime ale războiului se află de mai mult de un an în tabere, dar nu intenţionează să migreze, iar cei care au luat în calcul această variantă au făcut cereri oficiale pentru migrare, solicitând viză de şedere. Deloc întâmplător, fapt ce dovedeşte o veritabilă teorie a conspiraţiei, aceşti oameni care au apelat la lege n-au primit vreun răspuns de la oficialităţile statelor europene cărora li s-au adresat, dar în schimb zeci de mii de tineri musulmani, care au trecut fraudulos graniţele UE au fost acceptaţi! Ce să înţelegem? Creştinii sunt renegaţi de chiar ţările creştine?

Revenind la „refugiaţii” ce au asaltat Europa, s-a constatat că printre ei sunt foarte puţini creştini, foarte puţini yazizi şi foarte puţini kurzi, care suferă într-adevăr din cauza Statului Islamic. Cei mai mulţi dintre ei sunt indivizi care şi-au putut permite să achite 10-15 mii de dolari pentru a fi transportaţi pe „Bătrânul Continent”, pe cale infracţională, de către mafiile turcească, albaneză şi rusă. N-au documente, nimeni nu ştie cine sunt cu adevărat, doar că se închină la Alah! Prin urmare, serviciile de securitate ale Uniunii au luat în calcul tot mai serios, în contradicţie cu perfizii politicieni europeni, o veritabilă invazie a susţinătorilor Stat Islamic, misiunea acestora din urmă fiind instaurarea unui „Califat al Europei”. Se află ISIS în spatele unui astfel de scenariu? Ar avea Statul Islamic forţa unei astfel de lovituri? Conform ultimelor informaţii, provenite din sfera serviciilor secrete, răspunsul la aceste întrebări este… DA!

După cucerirea de noi teritorii, practic toate graniţele Statului Islamic au fost întărite şi sunt controlate minuţios de aşa-numitele trupe de frontieră conduse de emirul Al-Turki. Nimeni nu se poate strecura peste frontieră, pedeapsa fiind răstignirea, cu atât mai mult un val de zeci şi sute de mii de oameni!

Altfel, cum majoritatea veniturilor ISIS provin din contrabandă şi trafic transfrontalier, Statul Islamic trebuie să controleze graniţele ca să aibă bani pentru existenţă şi dezvoltare. Bugetul Statului Islamic se ridică în prezent la peste 800 milioane de dolari pe an, ISIS vânzând ilegal mai mult de 65 de mii de barili de petrol pe zi! Toată cantitatea este cumpărată ilegal de companii iraniene şi turceşti, fiind revândută în Europa şi în alte ţări ale lumii ca petrol turcesc sau iranian.

Conflictul cu Statul Islamic poate fi câştigat doar pe teren, acolo unde luptă kurzii şi şiiţii, înarmaţi cu arme din epoca sovietică, în timp ce Statul Islamic are cele mai noi echipamente americane! Deci, lucrurile se complică serios, mai ales că ajungem din nou la valul de „refugiaţi” şi la sursa acestuia. Iar primele indicii arată că Ar-Rakkah, capitala Statului Islamic, este cea care a dat practic drumul acestui uriaş val necontrolat de „refugiaţi” în Europa, printre ei infiltrându-se agenţi secreţi ai AMNI. În cadrul AMNI există un departament ce se ocupă cu asasinate şi sinucideri controlate, care menţine comunicarea cu toată reţeaua mondială de „lupi singuratici”, aceştia fiind pregătiţi pentru a fi „şahizi”, adică atentatori sinucigaşi. Acest lucru este foarte periculos şi dificil, practic imposibil de detectat! Apoi mai este şi Moscova, care se implică tot mai serios în Orientul Mijlociu şi vrea, prin acest val de refugiaţi, să ţină Europa în şah. Iar acum ajungem la adevărul despre războiul sirian şi interesele geostrategice, care au condus la conflictul devastator din această până nu demult perlă a turismului, am numit Siria, şi care a permis naşterea ISIS.

Totul a debutat în 2009, cu ocazia demarării de către gigantul petrolier „Qatar Petroleum” a unui amplu program de investiţii la zăcământul de gaze din nordul ţării, care viza triplarea capacităţii de producţie. Dar preşedintele sirian Assad a refuzat să semneze acordul propus de Qatar, Turcia şi Arabia Saudită, de construcţie pe teritoriul Siriei a tronsonului gazoductului menit să aprovizioneze pieţele europene, utilizînd gazele din Qatar şi Arabia Saudită. De reţinut, din Turcia, „Qatar Petroleum” utiliza vechiul traseu al gazoductului „Nabucco”, susţinut de americani, nerentabil datorită debitului prea mic al depozitului azer „Şah Deniz II”. În schimb, în 2010, Bashar al-Assad a finalizat negocierile cu Iranul pentru o conductă de gaze alternativă prin Irak, direct în Siria.

Acesta este, pe scurt, contextul general al lumii contemporane, în plan geopolitic şi geo-strategic în care îşi face debutul o forţă nouă, care nu poate fi neglijată, şi anume STATUL ISLAMIC.

BIBLIOGRAFIE
1. LUIZARD, Jean-Pierre, Modernizarea ţărilor islamice. Procesul de laicizare şi regimurile autoritare implicate. Editura ARTEMIS, Bucureşti, 2008.
2. PĂPĂDIE, A., Bogdan, NĂSTASE, I., Gabriel, Războiul spionilor (ediţiile I şi II). Editura PHOBOS, Bucureşti, 2005 şi 2006
3. PĂPĂDIE, A., Bogdan, NĂSTASE, I., Gabriel, Armagedon I. Editura OBIECTIV, Craiova, 2012.
4. PĂPĂDIE, A., Bogdan, NĂSTASE, I., Gabriel, Armagedon II. Editura OBIECTIV, Craiova, 2012.
5. PĂPĂDIE, A., Bogdan, NĂSTASE, I., Gabriel, Frăţia spionilor. Istoria războiului din umbrăI. Editura OBIECTIV, Craiova, 2014.
6. PĂPĂDIE, A., Bogdan, NĂSTASE, I., Gabriel, Spionii şi loviluţia. Editura OBIECTIV, Craiova, 2014.

Conf.univ.dr. Gabriel I. NĂSTASE Jurnalist Bogdan Paul A. Păpădie

The post ŞAH LA “REGINĂ” PE TABLA GEOPOLITICĂ A EUROPEI appeared first on Pavaza.

Spionajul, arma secretă a diplomaţiei

Dimitrie Cantemir – fost domn al Moldovei (martie-aprilie 1693 şi 1710-1711), lingvist, scriitor, istoric, filosof, muzicolog, compozitor, mare cărturar umanist al spaţiului cultural românesc şi primul român membru al Academiei de Ştiinţe din Berlin, personalitate de prim rang ce a pus bazele Academiei Rusiei. Ceea ce se ştie mai puţin despre Dimitrie Cantemir este că acesta s-a remarcat ca unul dintre spionii de marcă ai perioadei de la finele Renaşterii. Controversele pe tema că a spionat sau nu pentru Rusia continuă chiar şi în ziua de astăzi. Cu toate acestea, făcând o reflecţie realistă a situaţiei geo-politice şi strategice a vremii, se poate spune cu certitudine că marele patriot moldovean nu a spionat în favoarea vreunei puteri străine, ci doar în favoarea poporului său. Argumentul constă în chiar principalele idei politice ale lui Dimitrie Cantemir, care erau strict legate de lupta împotriva jugului otoman, precum şi lupta pentru formarea în Moldova a unui stat autoritar domnesc, care să înlocuiască formula statului nobiliar. Aceste idei sunt cuprinse în tratatul încheiat la Luţk, între Moldova şi Rusia lui Petru cel Mare (1682- 1725), în 1711, care prevedea independenţa statului moldovenesc şi stabilirea unui regim centralizat domnesc, sub garanţia Rusiei.
În acelaşi an (1711-n.a.), Rusia a încercat să-şi alipească Moldova, tot aşa cum a făcut cu Ucraina în 1654. Figura centrală a acelui proiect a fost nimeni altul decât Dimitrie Cantemir, considerat pe nedrept de unii istorici ca agent secret al Rusiei încă din anul 1700. Această percepţie eronată este dată de faptul că, timp de 10 ani, Dimitrie Cantemir a interacţionat (la Constantinopol, Istanbulul de azi) cu diplomatul şi agentul rus Piotr (Petru) A. Tolstoi. Diplomatul rus ar fi declarat ulterior că, în 1710, Dimitrie Cantemir a fost încadrat oficial în serviciul de spionaj al Rusiei, având misiunea de a afla toate detaliile legate de pregătirile de război cu Turcia, cât şi despre relaţiile imperiului otoman cu ţările europene. Mai mult, conform sarcinilor trasate de ţarul Petru cel Mare, Dimitrie Cantemir ar fi dezinformat voit Înalta Poartă în privinţa intenţiilor militare ale Rusiei.
Anii următori, atât ante cât şi post domnie, au arătat cum totul fusese planificat în cele mai mici amănunte de către marele patriot român. Astfel, în schimbul ajutorului financiar necesar pentru obţinerea tronului Moldovei, Dimitrie Cantemir a promis ruşilor că dacă va deveni domn al Moldovei, imediat după începerea războiului ruso-turc va deveni aliat al Rusiei. Fidel cuvântului dat, după 5 luni de domnie în Moldova, la 13 aprilie 1711, Dimitrie Cantemir semnează, cu ţarul rus – Petru I o înţelegere secretă care declanşa procesul de intrare a Moldovei în componenţa Rusiei.
După ce ruşii au fost înfrânţi de turci în lupta de la Stănileşti pe Prut (18-22 iulie 1711), se ajunge la tratatul de pace de la 23 iulie cu Turcia, prin care Rusia se obliga să restituie Cetatea Azov, să demoleze o serie de cetăţi de la hotarul Ucrainei şi să plătească o despăgubire de război Turciei. Dimitrie Cantemir, pe care turcii îl solicitaseră în mod special, a reuşit să scape din zona frontului în caleaşca ţarinei, nimeni alta decât cea care avea să devină, după decesul lui Petru I, Ecaterina I a Rusiei, rămasă în istorie ca „Ecaterina cea Mare”.

De la „beyzade” şi paşă, la cneaz

Interesant este cum Dimitrie Cantemir, numit de către sultanul Ahmed al III-lea, paşă cu trei tuiuri (ceilalţi domni aveau două tuiuri), este şi omul care a conceput „Kitab-i-musiki” („Cartea muzicii”). Scrisă în limba turcă, lucrarea cuprinde un studiu aprofundat al muzicii otomane laice şi religioase, fiind primul sistem de notaţie muzicală al muzicii otomane. Cartea a fost scrisă de Dimitrie Cantemir într-o perioadă când era contemporan cu Johann Sebastian Bach. Datorită acestei lucrări Dimitrie Cantemir a intrat în istoria muzicală a Turciei ca fondator al muzicii laice şi cunoscător al celei religioase sub numele de „Cantemiroglu – fiul lui Cantemir”. Primul turcolog şi arabist din lume şi primul care a tradus Coranul, a ajuns să fie unul dintre cei mai înfocaţi adversari ai Imperiului Otoman. Interesant, deoarece „beyzade” (din lb. turcă – fiu de domn, prinţ) Dimitrie Cantemir, începând cu anul 1688, de la vârsta de 15 ani, va trăi în capitala Imperiului Otoman unde, deşi avea statutul de ostatic la curtea sultanului, a beneficiat de numeroase privilegii printre care posibilitatea să-şi continue învăţătura la Academia Patriarhiei constantinopolitane.
Reîntors la Iaşi, devine coparticipant la domnia tatălui său, iar la moartea acestuia, în martie 1693, va fi ales domn de marii boieri. Sultanul Ahmed al II-lea (1691-1695), plătit de Constantin Brâncoveanu – Domn al Ţării Româneşti (1688-1714), nu îl va recunoaşte şi îl va impune după numai trei săptămâni la tron pe Constantin Duca. A fost o nouă mare decepţie a lui Dimitrie Cantemir faţă de Înalta Poartă şi, poate, momentul care l-a convins să facă orice pentru a reveni pe tronul părintelui său, chiar dacă a trebuit să se îndeletnicească cu una din cele mai vechi meserii din lume, spionajul!
Având strânse legături cu diplomaţii Marilor Puteri europene, care i-au încurajat şi susţinut interesul pentru literatură şi ştiinţe occidentale, Dimitrie Cantemir a realizat valoarea şi puterea de schimb a informaţiilor discrete şi secrete. Mai mult, având acces aproape total la stilul de viaţă turcesc şi cunoscând bine liderii corupţi ai acestui mare imperiu, Dimitrie Cantemir avea serioase îndoieli cu privire la viitorul statului otoman, astfel că şi-a îndreptat atenţia şi speranţele către puterile Europei creştine. Posesorul unei inteligenţe sclipitoare, Dimitrie Cantemir avea să profite ulterior din plin de informaţiile deţinute, obţinute la Constantinopol, ajungând unul dintre cei mai buni prieteni şi consilier personal al lui Petru cel Mare al Rusiei, care l-a răsplătit cu numeroase domenii şi l-a investit cu înaltul titlu de „Principe Serenissim” al Rusiei (1 august 1711), adică cneaz. Dar să nu anticipăm…

Moştenind abilităţile Cantacuzinilor

În 1699, Dimitrie Cantemir se însoară cu Casandra, fiica lui Şerban Cantacuzino – Domn al Ţării Româneşti (1679-1688). Regretatul domnitor muntean, cunoscut şi ca Şerban Vodă, s-a remarcat ca unul dintre promotorii spionajului, pe care l-a folosit fără reţinere în lupta împotriva Imperiului Otoman. Nutrind speranţa de a scăpa de suzeranitatea Porţii, dar neputând interveni direct în lupte, domnul Ţării Româneşti, Şerban Cantacuzino, şi cel al Moldovei, Gheorghe Duca (septembrie 1665 – mai 1666, prima domnie în Moldova, noiembrie 1668 – 10 august 1672, a doua domnie în Moldova, noiembrie 1678 – 25 decembrie 1683, ocupă tronul Ţării Româneşti, noiembrie/decembrie 1674 – 29 noiembrie 1678, a treia domnie în Moldova), au ales calea unor iniţiative informative, de spionaj şi chiar a sabota-jului (înlocuirea ghiulelelor din tunuri cu paie), acţionând, ca să folosim o terminologie modernă, ca „agenţi dubli”. Astfel, Şerban Vodă a mijlocit circulaţia curierilor imperiali habsburgici, dar şi a informaţiilor, înştiinţându-i pe austrieci, într-un moment deosebit de critic din asediul Vienei (1683), că turcii nu mai au resurse să continue.
Tot în familia soţiei sale Casandra, cea a Cantacuzinilor, Dimitrie Cantemir va avea un sprijin nesperat în persoana stolnicului Constantin Cantacuzino (1655-1716), fratele lui Şerban Vodă Cantacuzino, care a fost unul dintre cărturarii vremii ce s-au implicat în acţiuni informative, devenind conducătorul a ceea ce poate fi considerat primul serviciu de acest fel din Ţările Române. Printre activităţile desfăşurate la „Cancelaria secretă”, pe care a orga-nizat-o la Curtea Veche, se numărau primirea agenţilor care aduceau informaţii din diferite ţări, redactarea, traducerea, dar şi „deschiderea” corespondenţei secrete. De altfel, stolnicul a conceput şi un „cifru”. Palatul de la Mogoşoaia găzduia adesea întâlniri secrete cu trimişi străini, uneori travestiţi, care apoi erau îndrumaţi să plece pe drumuri tainice. O abilitate deosebită a stolnicului era aceea de a obţine informaţii de la interlocutori străini fără ca aceştia să-şi dea seama (modern – „exploatare în orb”), mai ales în cursul unor ospeţe stropite cu vinuri bune. Prin urmare, schimbul de informaţii dintre Dimitrie Cantemir şi unchiul soţiei sale va fi nepreţuit, mai ales pe perioada celei de-a doua domnii din Ţara Moldovei. Totuşi, nu putem să facem abstracţie de modul cum, în 1693, cu doar câţiva ani înainte să devină rude prin alianţă (1699), Constantin „Dinu” Cantacuzino a participat din plin la jocurile de culise făcute la Înalta Poartă de nepotul său, Constantin Brâncoveanu (domnitorul din Ţara Românească era băiatul Doamnei Stanca, sora lui Constantin Cantacuzino şi Şerban Vodă), care va plăti pentru mazilirea lui Dimitrie Cantemir!

Sultanul l-a dorit „iscoadă”

Însă roata istoriei se întoarce, iar lecţiile ei pot fi învăţate! Iar cum în politică nu există sentimente, ci doar interese, în 1710 Dimitrie Cantemir va ajunge cu ajutorul lui Constantin Brâncoveanu, din nou, domnitorul Moldovei, obţinând confirmarea Porţii Otomane la 14 noiembrie. Dimitrie Cantemir era considerat de către otomani un supus fidel, având o neclintită credinţă faţa de Poartă. Cei 22 de ani petrecuţi, cu mici intermitenţe, la curtea sultanilor turci, educaţia primită, opera sa ştiinţifică şi filosofică, precum şi participarea sa la unele expediţii militare turceşti, au fost argumente solide ce l-au determinat pe însuşi sultanul Ahmed al III-lea (1703-1730) să decidă înscăunarea acestuia pe tronul Moldovei. La ceremonia de investire (când a fost „uns” ca Domn al Ţării Moldovei) ce a avut loc, la Iaşi, în noiembrie 1710, a participat sultanul personal, ceea ce constituia un act de apreciere deosebită la adresa principelui român, care, în acelaşi timp, evidenţia şi importanţa pe care Imperiul Otoman o acorda Moldovei. Şi cum nimic nu este gratis în lumea Puterii, Dimitrie Cantemir va avea totodată misiunea de a-l ţine sub supraveghere şi a înlesni prinderea lui Constantin Brâncoveanu, bănuit că ar avea planuri să treacă de partea ruşilor, în eventualitatea tot mai probabilă a unui conflict armat între sultan şi ţar.
Părerea unanimă a istoricilor este că dezastrul din 1697 de la Zenta – una dintre cele mai semnificative înfrângeri din istoria turcilor, la care Dimitrie Cantemir participase în anturajul vizirului, l-a impresionat şi i-a scăzut respectul faţă de valoarea militară a otomanilor. Prin urmare, în ciuda tuturor aparenţelor şi nutrind speranţa că a sosit momentul ieşirii de sub tutela Imperiului Otoman, Dimitrie Cantemir va trece de partea ruşilor, luând parte la războiul ruso-turc. Deşi alegerea a fost corectă, domnitorul moldovean urmărind independenţa ţării sale, în cele din urmă s-a dovedit că pariul său n-a fost cel mai inspirat, Moldova căzând într-o robie otomană şi mai cruntă după înfrângerea de la Stănileşti pe Prut (18-22 iulie 1711).
Ulterior, Dimitrie Cantemir va avea mari regrete faţă de faptul că nu a reuşit să organizeze un serviciu domnesc special de „olăcari” (curieri), prin care informaţiile să circule cu repeziciune între aliaţi. Este şi motivul pentru care, deşi avea sarcina expresă de a opri armatele otomane la Dunăre, oastea lui Petru cel Mare a plecat cu aproape o lună întârziere din Ucraina de azi, ruşii fiind convinşi că turci nu vor porni la drum mai devreme de luna mai. Dar au făcut-o în prima decadă a lunii aprilie!

„Spionul” Cantemir a dorit reeditarea Unirii de la 1600!

La vremea respectivă, spaţiul carpato-danubiano-pontic era râvnit de imperiile vecine: Otoman, Habsburgic şi Rus. Este şi motivul pentru care Ţările Române au fost teatrul unor invazii ale puterilor vecine şi al unor confruntări armate între imperii. Pe cale de consecinţă,
s-a constituit un pluralism statal românesc, ce a fost un obstacol în calea islamizării Europei centrale şi de vest, fapt ce a permis evoluţia civilizaţiei occidentale în condiţii prielnice. De aceea, problema fundamentală pentru Principatele Române a fost cea a păstrării identităţii lor naţionale şi politice. Moldova şi Valahia deţineau un „statut distinct în cadrul unor relaţii speciale cu Imperiului Otoman”, pe baza „capitulaţiilor”. Acestea erau un fel de tratate, specifice epocii, dictate de Înalta Poartă prin care, în schimbul unui tribut (un gen de „taxă de protecţie”), statele româneşti se bucurau de un regim de favoare prin care îşi păstrau autonomia internă, iar imperiul se obliga să garanteze integritatea lor teritorială.
După cum bine remarca reputatul Gl. bg. (r) Mihail Ţăpârlea, Vicepreşedinte al Asociaţiei Europene „Dimitrie Cantemir”, Austria şi Rusia îşi coordonau eforturile pentru stăvilirea islamizării Europei, încercând să-i alunge pe turci din zonele ocupate. Lor li s-au alăturat, de multe ori, statele creştine oprimate de către turci. Franţa acelor vremuri, temându-se de expansiunea Rusiei, în cele mai multe situaţii, era solidară cu Poarta. Aceste tendinţe de stăvilire a avansării islamului către Centrul Europei erau socotite de Principate ca fiind ocazii favorabile pentru emanciparea lor de sub suzeranitatea turcească.
În aceste condiţii istorice, Dimitrie Cantemir şi Moldova au devenit actori importanţi în confruntarea dintre cele două imperii: Otoman şi Ţarist. În conjunctura creată, Moldova şi Ţara Românească, cum scriam şi anterior, au profitat din plin de rivalitatea marilor imperii şi de lăcomia de teritorii a acestora, transformând obţinerea de informaţii într-o artă a comerţului, un fel de bursă sau bază de date. Folosind aceste informaţii, Ţările Române au reuşit să evite mai multe invazii şi să-şi păstreze fiinţa naţională.
Dimitrie Cantemir n-a făcut nici el excepţie de la armele de tărie ale ţărilor mici, inteligenţa şi informaţia. Animat de scopuri nobile, naţionale, realiste şi raţionale, Dimitrie Cantemir a trecut la elaborarea unui plan politic de eliberare a Ţării Moldovei, plan ce se fundamenta pe o pregătire îndelungată şi o mare diversitate de informaţii. Planul a avut la bază informaţii obţinute din lumea diplomatică şi politică a vremii, din teren (acolo unde agenţii Moldovei şi confraţii din diferite state europene culegeau date importante), toate conducând la o amplă şi exactă analiză geostrategică, care lua în calcul raportul de forţe între marile puteri ale epocii. Să recunoaştem, în ecuaţia geopolitică a vremii, Moldova nu putea să se menţină ca stat de sine stătător fără protectoratul unei mari puteri. Excluzând status quo-ul Moldovei de a fi sub suzeranitate otomană, eruditul Principe a studiat câteva alternative posibile, luând în calcul celelalte două imperii din proximitate (cel habsburgic şi cel ţarist), precum şi regatele Poloniei şi Ungariei, care ar fi putut reprezenta opţiuni pentru protectoratul necesar conservării vieţii statale a Moldovei.
Luând în calcul forţa şi perioada de ascensiune imperială, Dimitrie Cantemir a avut de ales între Imperiul Habsburgic şi cel ţarist. Referitor la protectoratul habsburgic, cum bine defineşte Mihail Ţăpârlea, Dimitrie Cantemir a propus ca teritoriile unite de Mihai Viteazul să formeze, sub conducerea sa, un singur stat în cadrul imperiului, în centrul european. Propunerea nu a fost agreată de domnul Valahiei, Constantin Brâncoveanu, ce se temea de pierderea privilegiilor date de domnie, şi nici de Imperiul Habsburgic. În aceste condiţii, singura sa opţiune viabilă rămânea varianta rusă.
Mai mult, relaţiile de colaborare şi chiar de prietenie cu P. A. Tolstoi, ambasadorul rus la Constantinopol, personaj extrem de influent şi artizan al politicii orientale a lui Petru cel Mare, au cântărit greu în luarea deciziei. Acesta i-a dat asigurări că Rusia va sprijini Moldova în demersurile sale de emancipare şi neatârnare. Prin urmare, era firesc ca Dimitrie Cantemir să opteze pentru Rusia, care, potrivit promisiunilor lui Petru I, consfinţite în tratatul ce avea să fie încheiat la Luţk (1711), asigura menţinerea identităţii statale a Moldovei. De aici şi aprecierile unora că relaţiile dintre Dimitrie Cantemir şi ambasadorul rus au fost acţiuni de subminare prin spionaj a otomanilor, iar savantul român este catalogat eronat drept spion rus.
În concluzie, marele savant, cărturar şi om politic, considerat pe bună dreptate la acea vreme „cel mai mare principe al ultimilor 1000 de ani”, l-am numit pe Dimitrie Cantemir,
n-a fost vreodată spionul nimănui, ci doar artizanul folosirii armei spionajului în încercările sale de a crea un stat moldovenesc puternic, modern şi independent.
Acesta a avut cunoştinţă despre metodele de culegere a informaţiilor, folosite la acea vreme în Occident şi Orient, – fiind un pod al cunoaşterii şi interferenţei şi în acest domeniu- iar cu inteligenţa-i şi aplecarea spre studiu recunoscute chiar de contemporanii săi, prin analiza şi sinteza informaţiilor obţinute din diferite surse (cărţi, diplomaţi, învăţaţi, boieri, oşteni), a folosit acest demers şi în slujba ţării sale.
Marele patriot român Dimitrie Cantemir a dovedit şi în calitatea sa de vizionar, cum spionajul devine pe zi ce trece cea mai importantă armă şi resursă a unui stat, fără de care o ţară este ca un surdo-mut şi orb în vâltoarea nemiloasă a vieţii.

BIBLIOGRAFIE

CANTEMIR, Dimitrie, Descrierea Moldovei. Editura SOCEC & Co, Societate Anonimă, Bucureşti, 1906.
CANTEMIR, Dimitrie, Istoria ieroglifică. Editura GRAMAR, Bucureşti, 2008.
BÂRSAN, Cristina, Dimitrie Cantemir şi lumea islamică. Editura ACADEMIEI ROMÂNE, Bucureşti, 2005.
*** Aspecte din viaţa, personalitatea şi opera lui Dimitrie Cantemir. Editată de Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, 2012.
PĂPĂDIE, A., Bogdan, NĂSTASE, I., Gabriel, Frăţia spionilor. Istoria războiului din umbră. Editura PACO, Bucureşti, 2014.
PĂPĂDIE, A., Bogdan, NĂSTASE, I., Gabriel, Spionii şi loviluţia. Editura OBIECTIV, Craiova, 2014.

Conf. univ. dr. ing. Gabriel I. Năstase
Jurnalist Bogdan Paul A. Păpădie

The post DIMITRIE CANTEMIR, ARTIZAN AL RĂZBOIULUI DIN UMBRĂ appeared first on Pavaza.

IN MEMORIAM

                                                           TRIBUNUL ŞI MOARTEA
                                – o abordare fantastică a morţii lui Corneliu Vadim Tudor –

                                 Moto:  “În România nu există creştinism fără patriotism”

     Corneliu Vadim Tudor s-a stins fulgerător după un lanţ de coincidenţe stranii. A fost un mare patriot român şi un bun creştin. A lăsat în urma lui o creaţie literară uriaşă şi multe regrete.
Dumnezeu să-l odihnească!

     În noaptea de duminică (Pomenirea minunii Sf. Arhanghel Mihail în Colose. Duminica a 14-a după Rusalii) spre luni (Înainte-prăznuirea Naşterii Maicii Domnului), 6 spre 7 răpciune (numele popular al lunii septembrie) TRIBUNUL a scris ultima lui poezie cu un titlu care îţi dă fiori de îngrijorare – „Ultima cafea”. Din momentul acela şi până la cumpăna între duminică (sf. Mc. Corneliu Sutaşu – ziua onomastică a TRIBUNULUI) spre luni (Înălţarea Sfintei Cruci), 13 spre 14 răpciune, TRIBUNUL avea să-şi trăiască ultimele 7 zile*.
Parapsihologii, astrologii, numerologii, cu siguranţă vor încerca să descifreze această înlănţuire stranie de evenimente care s-au derulat de la momentul în care TRIBUNUL, cu voia lui DUMNEZEU, a înfruntat MOARTEA.
TRIBUNUL şi-a simţit implacabilul sfârşit şi a vrut să-i arate MORŢII că lui nu-i este frică de EA, dimpotrivă a umilit-o făcând-o captivă în propria lui casă, punându-i şoricioaică în cafea, amorţindu-i simţurile şi voinţa de a lovi mortal. În felul acesta TRIBUNUL şi-a mai amânat sfârşitul existenţei sale cu încă 7 zile pe acest pământ.
A fost ultima lui luptă, nu cu ocupanţii străini ajutaţi de trădătorii din interiorul ţării care au distrus România şi au sărăcit şi umilit acest popor, ci cu MOARTEA.
Scăpată din captivitate, MOARTEA a realizat cu amărăciune ceea ce i s-a întâmplat, trecând prin diferite stări contradictorii: de la umilinţă la admiraţie pentru cel care a
înfruntat-o. MOARTEA nu are moarte, pentru Ea nu există timp, spaţiu, iubire sau ură. MOARTEA nu se grăbeşte, numai noi muritorii acestui Pământ ne grăbim să o chemăm şi tot noi putem să-i întârziem sosirea nefastă în VIAŢA noastră.
Pentru că noi suntem nişte biete vieţuitoare cugetătoare şi trecătoare pe acest Pământ, purtătoare a propriului nostru timp şi spaţiu. Suntem fiinţele lui DUMNEZEU care avem în noi deopotrivă VIAŢA şi MOARTEA.
Pentru veşnicia MORŢII, 7 zile cât a fost captivă în casa TRIBUNULUI nu au însemnat nimic. În schimb, pentru TRIBUN, steaua lui pe cer a mai strălucit un timp, cu mult folos pentru România, pentru popor – marea lui familie şi pentru cei dragi lui.
Scăpată din captivitate, MOARTEA l-a lovit mortal cu coasa cea grea. Sufletul TRIBUNULUI s-a ridicat la cer în ziua de 14 răpciune, a Înălţării Sfintei Cruci.
MOARTEA l-a lovit pur şi simplu pe TRIBUN, doar EL o chemase pe EA să bea împreună o cafea.
MOARTEA nu l-a iubit şi nici nu l-a urât pe TRIBUN. L-a admirat!
MOARTEA a plecat din casa TRIBUNULUI târându-şi mantia ciudată, suspinând şi oftând, nu după bani, aşa cum suspina şi ofta TRIBUNUL apăsat de griji, care mai mult erau ale altora decât ale lui. TRIBUNUL a renunţat la averile pământeşti şi a intrat în rândul creştinilor săraci şi smeriţi.
TRIBUNUL a preferat averea spiritului, pe care a cultivat-o şi promovat-o până în ultima clipă a vieţii lui, inclusiv în cele 7 zile, speciale prin faptul că DUMNEZEU i-a dat forţa şi inspiraţia să le câştige pentru VIAŢĂ, înfruntând MOARTEA. Timp de 7 zile TRIBUNUL a fost mai iute ca MOARTEA.
MOARTEA ar fi vrut să se întoarcă, dar nu a făcut-o de ruşine, pentru că pe obraz îi curgea pentru prima dată în veşnicia ei, o LACRIMĂ!

* Şapte este unul dintre numerele considerate magice de-a lungul istoriei omenirii şi care continuă să fascineze şi astăzi. Cifra 7, considerată „Numărul lui Dumnezeu”, este de regăsit în domenii dintre cele mai diverse de-a lungul istoriei omenirii.

Bucureşti
Noaptea de luni spre marţi
21 spre 22 (răpciune) septembrie 2015

Conf.univ.dr. Gabriel I NASTASE
Bucuresti
24.09.2015

The post IN MEMORIAM TRIBUNUL ŞI MOARTEA appeared first on Pavaza.

IN MEMORIAM
INVENTATORUL JUSTIN CAPRĂ,
UN GENIU AL CREAŢIEI TEHNICE ROMÂNEŞTI

                                                                                                                            Conf.univ.dr. Gabriel I NĂSTASE

   Inventatorul român Justin Capră s-a născut la 22.02.1933, la Măgureni, în judeţul Prahova.
   Ultima perioadă de viaţă, inventatorul Iustin Capră a trăit-o la Filipeştii de Pădure, judeţul Prahova. Starea de sănătate a lui Iustin Capră s-a agravat pe 19 ianuarie 2015, iar la ora 19:10 a aceleiaşi zile, inima lui a încetat să mai bată, după 82 de ani!
   Despre acest ultim moment din viaţa lui Iustin Capră, Alexandru Bălai, managerul spitalului de urgenţă din Ploieşti a relatat presei următoarele: „A ajuns în stare septică, cu patologie digestivă şi dureri abdominale. S-a suspectat un infarct, dar testele efectuate au ieşit pozitive pentru bacilul Clostridium”.
Inventatorul Justin Capră a fost înhumat cu onoruri militare, la cimitirul Ghencea din Bucureşti.
Dumnezeu să-l odihnească în linişte şi pace!

   România a oferit lumii invenţii remarcabile: motorul cu reacţie, stiloul, asfaltul (invenţie realizată de Gogu Constantinescu (1881-1965). Ironia constă în faptul că România continuă să fie ultima ţară din Europa în ceea ce priveşte „infrastructura rutieră”!), forajul la mare adâncime, scaunul catapultat pentru avioanele de vânătoare, ştiinţa sonicităţii, vaccinul antiholeric (metoda lui Ion Cantacuzino se numeşte şi astăzi „Marea experienţă românească”), insulina, motorul cu apă etc.. Multe dintre invenţiile realizate de inventatori români au fost brevetate şi aplicate în afara României!
Trăim într-o ţară frumoasă, cu oameni talentaţi, dar blestemată să fie condusă de indivizi abjecţi, trădători de ţară şi neam, lipsiţi de patriotism, indiferenţi faţă de interesul naţional.
Despre modul în care au fost şi sunt trataţi inventatorii români de către autorităţi şi cum este valorificată inteligenţa românească, Sorin Dinea, preşedintele Asociaţiei Henri Coandă afirma: “Pentru a-şi putea valorifica invenţiile pe plan social, inventatorii au nevoie de bani şi de finanţatori. Oamenii cu idei şi oamenii cu bani trăiesc în lumi diferite. De aceea, pentru a evita un conflict între aceştia, legătura dintre ei e necesar a fi realizată de o entitate intermediară. Această entitate asigură dezvoltarea unei idei, protecţia şi valorificarea sa, astfel încât să câştige atât societatea, cât şi cele trei părţi. La noi însă, nu există o astfel de structură. Adevărul este că în acest moment avem în ţară cel puţin 20 de persoane care deţin idei revoluţionare, adică sunt excepţionale, şi alte câteva sute care ar putea aduce eficientizări majore, fiecare în domeniile lor de aplicare. Numai că din cauza lipsei de încredere şi de interacţiune între inventatori şi posibilii lor finanţatori, aceste idei nu pot fi încă valorificate”.
Până în 1989 Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM) era o instituţie publică al cărei rol principal era de protecţie şi valorificare a proprietăţii industriale.
După 1990, OSIM-ul a renunţat la rolul de valorificare a brevetelor de invenţie, de implementare (aplicare) a rezultatelor de cercetare-dezvoltare-inovare (CDI) în economie.
În calitatea mea de consilier în Administraţia prezidenţială a României, director general în Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi vicepreşedinte al Agenţiei Naţionale pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii (cu rang de secretar de stat), am propus realizarea şi promovarea unei strategii de dezvoltare a mediului de afaceri inovativ, precum şi înfiinţarea unei “Agenţii pentru Valorificarea Drepturilor de Proprietate Intelectuală” (inclusiv pentru valorificarea brevetelor de invenţii).
Din păcate, niciun ministru al educaţiei şi cercetării şi economiei nu şi-au dorit o astfel de agenţie sau orice altă formă de organizare în coordonarea Primului Ministru sau a unuia dintre miniştrii invocaţi. Ulterior, peste ani, s-a observat de ce. Aveau alte preocupări, altele decât cele care vizau interesul naţional. A fost unul dintre numeroasele momente când reprezentanţii instituţiilor publice au performat slab.
Justin Capră a trăit singur, în modestie şi a creat sub influenţa Divinităţii, a lui Dumnezeu. A fost un bun român şi un bun creştin ortodox. L-a iubit pe Dumnezeu, iar Dumnezeu l-a răsfăţat cu harul de a crea şi a muncii pentru progresul semenilor săi.
“Dumnezeu mi-a dat posibilitatea să mă joc. Jucându-mă, mi-am temperat neliniştea, am reuşit să dorm. Pe la 30 de ani a trebuit să iau chiar nişte calmante. Era anxietate. Chiar dacă era să cadă o frunză, mă speriam. Acum nu prea mă mai interesează părerea oamenilor şi ce se întâmplă în jur. Mi-am dat seama că viaţa este un caz particular al celei veşnice, această viaţă terestră, pe care avem obligaţia să o trăim şi să o cinstim”.
“Ceea ce am realizat eu nu sunt invenţii, sunt nişte lucrări inspirate. Tuturor ne-au căzut mere în cap, dar numai Newton descoperă legea atracţiei universale. Întrebat cum, Newton răspunde: «Am fost inspirat!». Aşa şi eu!”
Justin Capră este autorul a numai puţin de 114 invenţii, printre care: rucsacul zburător (un aparat individual de zbor; microautoturismul “Soleta”, care consumă 0,5 l/100 km şi al unei motorete care funcţiona cu acumulatori (37 Kg, 30 km/h, cu o autonomie de 80 km/h). În total, Iustin Capră a realizat peste 72 de prototipuri de autoturisme cu consum infim, şapte aparate de zbor neconvenţionale pe care le-a testat personal şi 15 motoare neconvenţionale.
Ulterior, “Rucsacul reactiv zburător” a fost preluat şi folosit de americani. În prezent aşa-numitul “rucsac reactiv zburător” asigură posibilitatea astronauţilor de a se deplasa în spaţiu, în afara navetelor spaţiale. Despre această invenţie Justin Capră declara presei: “Eu brevetasem la noi rucsacul zburător, iar patru ani mai târziu, americanii lansau un produs asemănător. Aşa a fost să fie”.
“De pildă, rucsacul zburător a avut la bază nişte idei prozaice: mă gândeam cum să sar gardul fără să vadă şeful. Nu am reuşit, iar când m-am ridicat în aer m-am şi speriat, că nu mă aşteptam. Cam asta a fost ideea. Învingerea forţei gravitaţionale, cu două jeturi, pe bază de combustibil. Nu am simţul proprietăţii, nu mă interesează cine aplică”.
Conform propriilor mărturisiri, Justin Capră a activat şi în comisii de ozenistică: “Ar fi o idioţenie să îşi imagineze cineva că suntem singurii din Univers dintre miliarde de galaxii, dar viaţa nu trebuie să semene cu o alta. Am făcut parte din nişte comisii de ozenistică şi am văzut multe minuni, care nu au nimic de-a face cu fizica newtoniană. Noi suntem nişte fiinţe mici”.
Prietenii inventatorului Justin Capră din Filipeştii de Pădure au amenajat un mic altar în atelierul său. Despre acest gest, Damian ZOTESCU, unul dintre prietenii inventatorului afirma: “A fost o inteligenţă   sclipitoare, dar nesusţinută de statul român, deşi invenţiile lui ar fi putut revoluţiona industria de maşini din întreaga lume”.
Nepotul lui Justin Capră, Valentin TĂNASE s-a gândit ca în memoria inventatorului roman să înfiinţeze un mic muzeu în modesta casă din Filipeştii de Pădure unde, în ultimii zece ani, a locuit Justin Capră: ”Vom face un colţ muzeal. Vrem să strângem tot ce a inventat şi să expunem. Trebuie să indentificăm, mai întâi, unde sunt invenţiile sale. Era un suflet mare şi a dat multe dintre ele, gratis. Acum, le vrem înapoi. Oricum, nimeni nu le poate folosi pe stradă. De ce să le ţină într-un garaj? Sunt neconvenţionale şi nu le pot înmatricula. Justin Capră era cunoscut, nimeni nu-l oprea pe stradă dacă mergea cu aşa ceva”.

The post IN MEMORIAM INVENTATORUL JUSTIN CAPRĂ, UN GENIU AL CREAŢIEI TEHNICE ROMÂNEŞTI appeared first on Pavaza.