UNIVERSUL UNEI FUNDĂTURI – Recenzia romanului „Fundătura”.  Bucureştiul este şi a fost mereu un oraş mare. Mare şi cu de toate. Cu străluciri şi cu umbre, cu palate şi cocioabe, cu oameni mari şi oameni mici, cu centru, periferii şi… mahalale. Şi astăzi, dinspre oricare orizont ai veni, deşi corporaţiile, multinaţionalele şi tot felul de altele de pe la noi au creat depozite şi infrastructuri care te zăpăcesc, vezi, totuşi, dincolo de ele, aruncate la marginea oraşului, la marginea marelui oraş, cocioabe sărăcăcioase, făcute, probabil, tot din paiantă şi acoperite cu carton asfaltat sau gudronat sau de care o fi, în care locuiesc oameni. Oameni care trăiesc din te miri ce, din măturatul străzilor, din slugărirea noilor îmbuibaţi sau din vânzare, la colţ de stradă, sau pe unde s-o nimeri, pe un leu, a unor chite de pătrunjel, de mărar, de ceapă verde, de flori de câmp, de pelin. Este vorba de cei care au rămas din cei care au mai rămas, pentru că, se ştie, marele gros, cel de câteva milioane, a fost alungat dezinvolt de conducerea de azi a României, pe meridianele Europei de Vest, să îngrijească de bătrâni, să sape şanţuri sau, dacă sunt medici, ingineri, savanţi şi creiere, să pună neuronul în slujba ştiinţei şi artei puterii atotputernicilor lumii… Ceea ce, deşi pare că nu este rău de loc, este, de fapt, dezastruos pentru milenara noastră civilizaţie din Carpaţi.

Dar, atunci, demult, foarte demult, înainte de a începe războiul şi în timpul războiului, mahalaua, un fel de zonă identitară distinctă şi nu prea, exilată de centru şi chiar de periferie, un fel de fundătură de oameni şi destine, de pestilenţe, iluzii şi credinţe în ce o fi şi în ce o da Domnul, undeva, la o margine fără margine, era un loc amărât şi pitoresc, cu uliţe înguste, tramvaie faimoase şi bodegi cu ţoiuri, vinuri, băutori cu ziua şi ţigani de mătase, cu viori, ţambale, acordeon şi contrabas.

Amărâţii visau la vreo pomană sau la vreo minune, unele dintre fetele abia mijite se vedeau amante de mahări sau jupâniţe în casele arătoase ale ajunşilor şi misterioşilor, mahării cei buni, precum Mielu, cel cu bani care-i risipea pe petreceri şi pe pomeni, ca şi mahării cei răi, precum cârciumarul Paul şi şeful Poliţiei din zonă, Zgribu, făceau legea şi toate urzelile unui spectacol halucinant.

Autorul acestui roman special – „Fundătura” –, un fel de compoziţie literară în fractali, lasă personajele să fie ce sunt, în acel amurg vişiniu dulceag care pune pe jar soarele şi răsare fanteziile nopţii, lăsându-i pe toţi să-şi pună în scenă visele, necazurile, temerile, răzbunările şi cuvintele care fac minuni. Ziţă, zugravul cel mai cel,  visează la căpătuirea Didei, fiica lui unică şi irepetabilă, harnică dar fără noroc şi fără mamă, care poartă în pântece copilul lui Mielu şi se şi vede mireasă la casa acestuia, Nae căruţaşul, se răzbună crunt, prin vărul său, spărgătorul de lacăte şi de case de bani, pe cârciumarul Paul Stefescu, zgârcit, lacom şi hapsân, pentru că l-a aruncat în stradă ca pe o zdreanţă, pentru aceasta, golindu-i, într-o noapte, în beci, toate butoaiele cu tămâioasă… Apoi Puiu Călinescu, cel ce face spectacol la „Unic”, unul dintre cele două cinematografe din Mahala, pe scena din grădină… Milica, amazoana de mahala, ajunsă sus de tot, care-şi bagă în mormânt toţi amanţii după ce le cheltuieşte averile, comisarul Zgribu, spaima tuturor, care-şi ia totdeauna partea…

Un roman alcătuit din poveşti decente de mahala, unele reale, de un pitoresc cu scaieţi de Colentina, cu amărâţi care n-au de niciunele, nici lemne de foc, nici bani, nici ţigări, nici băutură, cu visuri care nu se pot visa, cu un copil dotat – Tase – copilul Didei şi al dispărutului Mielu, ajuns la şcoală prin efortul supraomenesc al mamei sale, dar dat afară din toate şcolile, după absolvirea primelor trei clase ca premiant, pentru că a îndrăznit că-l întrebe pe învăţător ce fel de nume românesc este Hohenzollern…

Contrastul, comicul de situaţie, metafora bine strunită, naraţiunea concisă, adesea expediată, strânsă în chingile sintezei, nano-portretul, metehnele comunităţilor informale needucate, anomia socială gravă, dar şi acceptarea resemnată de către fauna mahalalei a inechităţii, a blestemului sorţii, la care se adaugă inteligenţa nativă a prostimii, care face totdeauna haz de necaz, resemnarea în faţa zidului care desparte mahalaua de restul, ranchiuna, ura şi răzbunarea tacită, haosul ancestral şi, peste toate, fundătura.

Raţionamentele şi gândurile personajelor converg mai degrabă spre o fundătură, spre un „aici suntem, aici murim”, decât spre o deschidere spre lumină, ca în romanul Singuraticul al lui Eugen Ionesco. Gabriel I. Năstase, el însuşi crescut o vreme aici, are mare grijă la nuanţe, la detalii, la cuvinte. Desigur, esenţa romanului este realitatea tristă şi fără speranţă a unei fundături, dar, în interiorul acestei identităţi, autorul descoperă perlele şi picăturile de rouă, sufletul de copil şi uriaşele conexiuni ale unei comunităţi necăjite, neorganizate, dar vie şi cu crierul acasă, dragostea faţă de semeni, de animale, de iarbă şi de florile care cresc în grădină. Toată fundătura acceptă realitatea, trăieşte în normalitatea ei mizeră, parcă într-o complicitate cu norii şi cu vântul, cu şinele de tren şi cu depozitul de lemne, cu depoul şi cu căruţa trasă de cai, mijloace prin care aceşti amărâţi îşi câştigă existenţa.

Ca şi în „Singuraticul”, unde Personajul nu are curajul să escaladeze zidul pe care-l visează şi vrea să-l escaladeze într-o zi, dar îi este prea lene să o facă, aşa şi oamenii mahalalei nu au nici puterea, nici mijloacele necesare pentru a trece dincolo de ceea ce se vede, dar speră că, într-o zi, va veni cineva să-i salveze, să-i treacă, adică, dincolo de zid. Acolo unde, ca în romanul lui Ionesco, vor descoperi o imensă lumină şi pomi înfloriţi.

Vremurile de azi au ridicat, aparent, acest zid care despărţea această fundătură de lumea cognitivă, de lumea luminoasă de dincolo de mizeria ei ancestrală, dar oamenii mahalalei Griviţa-Chibrit – şi nu numai ei –, n-au descoperit nicio lumină, ci doar acelaşi imens şi descurajant întuneric. Ba, mai mult, se pare că fundătura este acum pe cale de a cuprinde întregul oraş şi întreaga ţară.

Gheorghe Văduva

Gabriel I. NĂSTASE. „Fundătura”(roman). Editura EMIA, Deva, 2004. Autorul romanului, conf.univ.dr. Gabriel I. NĂSTASE în cadrul Facultăţii de Finanţe, Bănci şi Contabilitate a Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir”, este membru corespondent al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România (AOŞR); membru titular al Comitetului Român pentru Istoria şi Filozofia Ştiinţei şi Tehnicii (CRIFST) al Academiei Române; membru titular al Uniunii Scriitorilor din România (USR) şi membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România (UZPR)

Coperta cărţii reprezintă tabloul „Mahalaua bucureşteană”, pictat de Ionuţ GABROVEANU, membru al Asociaţiei Artiştilor Plastici din Bucureşti şi al Fundaţiei Naţionale „Henri Coandă” pentru sprijinirea tinerilor supradotaţi din România (preşedinte, prof.univ.dr. Iulian CREŢU

The post UNIVERSUL UNEI FUNDĂTURI appeared first on Pavaza.

Cartea reprezintă o monografie istorică foarte bogată și bine documentată a comunei Vulcana Pandele de pe Valea Ialomiței, care redă cele mai relevante aspecte istorice, culturale și sociale ale existenței asezării de la începuturi până la 1947.

Lucrarea este o adevarată istorie știițifică de referință, minuțios documentă, redactată și prezentată, elaborată de un grup de intelectuali de marcă, fii ai comunei, printre care: Prof. univ. dr. Mihai Oproiu, Elena Diaconu, Vasile Săvoiu, Cornelia Ionescu – Botea, Filica Olteanu -Tomescu, Olimpia Manea –Tomescu, Ion Săvoiu, Domnica Rădulescu – Vlad, Adela Scutaru, Floarea Neamțu, Ion Șuțu, Vasile Oproi și alții. Se prezintă informații etnografice și istorice, fotografii, documente semnificative, menite să înfățișeze aspecte legate de viața locuitorilor, ocupații, tradiții și obiceiuri.

Din cuprins :
Evoluția toponimului Vâlcana în timp; Istoria comunei Vulcana Pandele; Importante transformări în mijlocul secolului al XVII-lea; Noi asezări sătești pe Moșia Valcana (sec. XVIII); Conturarea satului Vâlcana Pandele (sfârșitul secolului al XVIII-lea – mijlocul secolului al XIX-lea); Vâlcana Pandele în mijlocul secolului al XIX-lea; Înfățișarea comunei Vâlcana Pandele; Importante transformări la sfarșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea; Gabriel Popescu – un gravor de vocație; Participarea comunei la Primul Război Mondial; Evoluția comunei sub idealurile Marii Uniri; Evoluția comunei în preajma celui de al doilea Război Mondial; Evoluția vieții economice a comunei; Dezvoltarea culturii în comună; Comuna Pandele în date statistice; Câteva date despre onomastica din comună; Casa atelier gravor Gabriel Popescu.

Felicitări autorilor pentru entuziasmul, perseverența și idelaurile lor!

Amalia Ştefaniu

The post Vulcana Pandele – Monografie appeared first on Pavaza.

„MARIA LACRIMILOR MUTE”

Conf. univ. dr. Gabriel I. NĂSTASE

Marian DUMITRU

În anul 2014, la editura SEMNE din Bucureşti, a văzut lumina tiparului un emoţionant şi pios volumul de versuri “Maria lacrimilor mute”.Autorul cărţii, talentatul poet Marian DUMITRU, este un “liric extrem de lucid” a cărui “virtuozitate prozodică” încântă mintea şi sufletul cititorilor.Despre poemele lui, scriitorii Ion Rotaru şi Emil Lungeanu au reuşit să-l descrie pe Marian Dumitru în cuvinte puţine, recunoscându-i profunzimea stilului său care-l recomandă ca pe un maestru al metaforei, al intimismului.„… Metafora abil <<criptată>>, cu deosebire oximoronul care conferă materialitate ultrasenzorială abstracţiunilor sunt febril căutate. Virtuozitatea prozidică o atinge Marian Dumitru în sonet”Ion Rotaru

„… Maria lacrimilor mute este un emoţionant şi pios acatist în versuri, închinat dispărutei cu nume predestinat (ebr. „amor”), un fruct al dorului veşnic şi al nădejdii că <<mielul netăiat încă paşte>> undeva într-o lume mai bună, poetul reuşind să găsească în perechile de lacrimi rima perfectă”

Emil Lungeanu

IMNURI ÎN ŞOAPTĂ Bat stelele-n tobe, noapte de noapte Ard trandafirii veneţieni Ai ochilor tăi trecând ca doi reni De cercul polar al ultimei şoapte. În lacrimi ai cheia secretelor fapte Din sufletul meu devastat de vicleni Tâlhari de iluzii şi zmei pământeni Ai vagaboandei cu rime necoapte. Cuvintele ard revoluţionar, Ascultă în har pătimaşul lor tunet, Troheii dau porţi la perete cu sunet, Spre cerul tău nou ca vechiul budoar: Poemul tăcerii tale, într-un suflet, Urcă pe vuiet de mărgăritar.

LUMINA-I SE NAŞTE

Asculţi cuvinte nemaiauzit de frumoase,
Vezi minuni ce nu ajung la inimile de aici,
Trăieşti parabole neînchipuite în imaginaţia
Cu măsură de aur a lumii.

Dai suflu, culoare şi farmec
Dârelor scrise de stele,
Ca nişte scrisori cu veşti nemuritoare:
Un cer se destramă-n durere,
Un altul se naşte-n mirare.

Sunt clipe când ştiu că eşti vie
În sufletul tău ca un vis,
Prin flori ce-aprind în magie
Vulcanul cu ochiul închis.

Eu ştiu că tu eşti vie:
Pe o floare ca tine
Clocoteşte viaţa soarelui:
Mielul netăiat încă paşte.

Te aştept acasă. Întoarce-te
Când vrei tu, Marie,
Chiar şi la sfârşitul lumii:
De acum, tu nu mai eşti muritoare.

SĂ DAI LACRIMILE

Ai o mie de trepte de urcat,
Fiecare cât imensa moleculă a cerului.

Călătoare plecată prea devreme,
Să dai lacrimile mele Ursei Mici
Ce păzeşte busola de aur a stelei polare
Şi Ursei Mari cu minunea prinsă
În capcana eternităţii.

Să dai lacrimile, pe tava Lunii,
Cloştii cu puii de văpaie,
Aceiaşi pui din satul de demult
Jucându-se tăcuţi cu enigma nopţii
Şi răscolind imaginaţia unui zeu
Ce sculpta o hărmălaie în dreptul copilăriei
Şi picta oaza de lacrimi
Pe setea Cloştii cu pui.

POFTA DE VIAŢĂ A ŞOAPTELOR

Nebuniile adevărului sunt lacrimi
Pline de vâlvătaia pasiunii
Ca boierii minţii de rugul îndoielii.

Spune-mi că sunt demodat când şoptesc:
Ai fost una pe lume,
Tu, cu infinitul şoaptelor mici
Fricoase-n fiorul de icar sinucigaş
Evadat din lagărul de exterminare
Al acestei condiţii umane cu boi trişti,
Tăiaţi din falnicii tauri.
Tu, cea din osul domnesc al Fascinaţiei,
Tu, ochi de mirare ce-a desluşit
Păcatul de pudoare, nedespărţindu-le,
Ai avut, ai
Harul de a împietri
Nu numai Steaua polară.

VIAŢĂ DE ÎNCERCARE

Spaima viţii este oprirea ei.
Gura de rai a sufletului
Jucându-se cu focul
Ţine de arta Lacrimii:

Puterea de luptă a cuvântului potrivit,
Furtuna capricioasă a iubirii ascunse,
Cutremurul imprevizibil a şoaptei,
Vârtejul căutării sinelui în închipuire
Şi în inversul închipuirii,
Spovedania devastatoare de frică,
Sfiala îngerului pedepsit,

Retragerea cu torţe în metaforă,

Sărutul aprinselor buze pe umbre,
Trăsnetul voluptăţii de adio:

Toate acestea ţin de arta Lacrimii
Din epoca ei roză, de sacrificiu,
Când moartea spunea: N-ai trăit degeaba,
Suflete speriat,
Să vezi ce splendori trăi-vei cu mine!

CĂLĂTOR PRIN VIS        

Sunt neamuri ce nu e bine să se întâlnească,
S-ar face scrum.

Nu se poate întâlni cu vârful muntelui
De glorie pământeană,
Încremenit în orgoliu fremătător,

Adâncul generos,
Oceanic, al sufletului Mariei
Călător prin visul lui Dumnezeu,
Călător pe jos, pe Drumul Robilor,
Bătătorit de ploile de stele,
Farmecul supranatural al speranţei:
Viaţa cu o mie de sori de după moarte.

MARIA LACRIMILOR MUTE

Am ţinut pe suflet o noapte orbitoare
Şi-o lacrimă ce curge în surâsu-i angeloc
Din ochii tăi cei plini de soare şi-ntuneric
În inima-mi din fibre de pace şi vâltoare.

Reînvierea noastră va fi-ntr-un cer numeric
Cu falnice zerouri şi cifre urcătoare,
Cu soarta încolţită din bulgării de soare
Ce-au îngropat comoara sfârşitului feeric.

Simt inima ce barda durerii o despică,
Arzând în crizantema de vâlvătăi mentale
A nopţilor aprinse de rochiile tale.

Topindu-se pe Luna cu flori de levănţică,
Să vină dimineaţa cu pâine şi-ndurare
La sufletu-mi ce plânge de foame şi de frică.

DIVULGĂ VIAŢA CE VINE

Încă odată, cu spaimă, întreb
Pe toţi şi pe nimeni,
Căci la-ntrebare nu e răspuns,

Iar tăcerea a tăcut şi tace.

Aşadar, Doamne,
Când vom învia,
Eu şi Maria câţi ani vom avea?

ŞOAPTE DE ACUM

Nu am vrut să plec, nu am fost întrebată:
În lacrima singurătăţii de aici,
Mă înec dacă nu-mi scrii naive poeme.
Voi trece de aceste ceruri cumplite,
Încep să se deschidă aripile oprite.

Te văd tot mai greu, scumpul meu,
Ştiu că ai sufletul în focarul durerii,
Dar eu plec şi mai departe,
Încă o dată.
Te las cu ţărâna ca o soră,
Pe pământ, lângă numele meu firav,
Golit de îngerul bătăii de inimă.

Ce prăpastie se crapă între vulcanica
Viaţă trăită şi netrăită, acolo,
Şi singurătatea feerică, de doi bani
Şi tăcerea în zdrenţe, de aici!

O mână fantastică, nevăzută,
M-a luat de lângă tine, fără un cuvânt.
Te las în veci singur, iubitul meu,
Sunt aşteptată.

The post „MARIA LACRIMILOR MUTE” appeared first on Pavaza.

REGĂSIREA

Destinul unor olteni

(Roman)

Editura NEVERLAND, Bucureşti, 2012

de Gabriel I. NĂSTASE

Viaţa fiecărui om este un roman. Un roman unic şi irepetabil. Fiecare dintre noi poate scrie, dacă se încumetă, acest roman, iar succesul lui este aproape garantat, desigur, dacă autorul are răbdare, dorinţa de a scrie şi puţin talent. Pentru că este sută la sută viaţă. Iar în faţa vieţii, nu există concurenţă. Şi în literatură, tot viaţa rămâne valoarea supremă. Romanul de faţă se înscrie în acest concept. Este un roman luat din viaţă. Este viaţă. Viaţă suprapusă peste două moduri de existenţă – unul de demult, dintr-un trecut ceva mai îndepărtat, al bunicilor şi străbunicilor noştri, altul trecut şi el în trecutul imediat, ca un fel de perfect simplu, specific graiului oltenesc –, care subliniază nu neapărat contrastul, cât mai ales devenirea şi, cum ar spune oltenii, brodirea. Gabriel I. Năstase a reuşit – şi a reuşit foarte bine – să fie acolo, pe firul apei în sus, undeva, între un punct şi un alt punct, unde oamenii se despart şi se rătăcesc şi, într-un final (care, la rândul lui, este tot un început), unde aceiaşi oameni, urmaşii lor sau urmaşii urmaşilor lor se regăsesc. Aceasta este esenţa romanului: regăsirea. Undeva, într-un punct din acest spaţiu al oamenilor, care poate fi chiar în această ţară sau pe această planetă, tot a oamenilor, mai aproape sau mai departe de izvoare, de miezul fierbinte al vieţii, oamenii se regăsesc. Mai ales oltenii, aceşti risipiţi prin toate colţurile ţării şi chiar ale lumii, plecaţi de acasă de rău, nu de bine, fugiţi de acasă, în sensul că şi-au luat lumea în cap şi s-au dus unde au văzut cu ochii, au darul de a se reîntâlni, de a se regăsi în perfectul lor simplu, în vorba lor repezită, dar profundă şi sfătoasă, în lumea lor unică şi irepetabilă, chiar dacă regăsirea pare o Dumnezeiască repetare, sau o reîntâlnire în voia sorţii.

Oltenii lui Gabriel I. Năstase sunt, deopotrivă, oameni sărmani, truditori cu sapa, lipiţi de lipiturile pământului, fără de niciunele, apropiaţi de viaţa târâtoarelor, robi ai pământului, lipsiţi de noroc, dar, în final, norocoşi şi, opuşi acestora, oameni fără suflet, oameni răi, născuţi răi, ca pirul sau ca buruienile otrăvitoare, care le cotropesc pe celelalte, care trăiesc din seva lor. Boieri venetici, arendaşi, jandarmi îmbuibaţi şi lipsiţi de orice cultură, acţiuni extreme, păcate care sunt mărturisite şi iertate doar în clipa dinaintea morţii, destine aleatorii, aruncate pur şi simplu în curgerea implacabilă a timpului, în drumul carelor, în zecile şi sutele de kilometri de aşteptări neaşteptate, de speranţe nesperate, de orizonturi prăbuşite. Autorul descrie uimitor de exact viaţa ţăranului nevoiaş de la începutul secolului al XX-lea, cu toate relele de atunci, cu toate chinurile unei supravieţuiri mizere, comparativ cu viaţa parveniţilor şi a unora dintre intelectualii rari şi de caracter. Acesta tablou al olteanului amărât, posac, tăcut, dar cu foarte mult bun simţ, care merge, potrivit obiceiului din strămoşi, înaintea muierii şi, atunci când ea nu-şi ţine clanţa, îi dă una peste gură, al femeii care lasă sapa la jumătatea rândului, pentru că au prins-o durerile facerii şi naşte acolo, singură, ca orice femelă din lumea animală din miezul pădurii, apoi îşi ia copilul în braţe şi îşi vede de viaţă este cutremurător. Mulţi dintre noi, cei care astăzi avem părul alb şi ne apropiem de finalul vieţii, am trăit acele vremuri extrem de dure, dar care erau mult mai curate şi mai aproape de natura umană decât scălămbăielile şi cruzimile de azi. Autorul reuşeşte să realizeze pagini vii despre acele vremuri şi despre acei oameni aruncaţi în lume, ai căror urmaşi se vor regăsi, ulterior, cu uimire, într-o altă epocă istorică, epoca în care oamenii lucrau în fabrici, aveau acces la învăţătură şi beneficiau de „originea” lor sănătoasă, de foşti argaţi, de foste slugi, oameni care au muncit cu sapa, de truditori dispreţuiţi şi ţinuţi în grajduri ca animalele.

Contrastul dintre o lume împărţită în „mizeri şi bogaţi”, cum spunea Eminescu, şi o lume în care mizerii au preluat puterea nu constituie o preocupare esenţială a autorului, aşa cum s-ar putea crede dacă s-ar trece dincolo de text şi s-au căuta identificarea semnificaţiilor. Autorul urmăreşte destinele şi nu dimensiunea politică a existenţei umane în cele două epoci şi, mai ales, la graniţa dintre ele. Această dimensiune – esenţială, desigur, într-o societate umană – este luată ca un dat, ca un cadru pe care eroii romanului nu-l pot influenţa, nu-l pot schimba şi nici nu-şi propun acest lucru. Romanul este o lungă şi interesantă succesiune de naraţiuni, de tipul celor pe care le folosesc oamenii care parcurg împreună un drum lung, o viaţă, şi umplu acest drum cu cuvinte. Oltenii povestesc mult, comentează mult, au o memorie fantastică, nu uită nici un detaliu, brodează, fac conexiuni, ţin la rubedenii şi la tot felul de legături. În anii aceia, aproape că nu exista sat important din Oltenia din care să nu fi plecare cineva spre Craiova şi, mai ales, spre Bucureşti. Unii au devenit ucenici pe la diferiţi patroni, alţii vânzători de ziare, alţii zarzavagii, la concurenţă cu bulgarii de prin satele din jurul capitalei, alţii – foarte mulţi – oameni cu carte sau tot felul de şefi şi şefuleţi. Fiecare oltean care pleca dintr-un sat spre Capitală sau spre Craiova avea un bilet către cineva, se ducea la o adresă, nu pleca aşa, hai hui, de dorul de ducă.

Romanul Regăsirea este puternic ancorat în filozofia şi fizionomia unui timp fluid de la răscruce de epoci istorice, în capacitatea oamenilor de a vieţui şi supravieţui vremurilor şi vremuirilor, în forţa destinului şi în soliditatea unor rădăcini ce par fragile şi chiar aleatoare, dar care, în esenţa lor, sunt durabile şi bine ancorate în pământul vieţii. În acelaşi timp, romanul pare o desfăşurare dinspre nori spre un soi de pământ senin, dinspre vocaţia anduranţei spre anduranţa devenirii. Epoca puterii mizerilor pare o soluţie fericită la finalul epocii puterii mizerabililor, dar, dincolo de toate acestea, romanul este o reuşită pagină de filosofie simplă, oltenească, a adevărurilor vieţii.

Gheorghe VĂDUVA

Bucureşti

The post REGĂSIREA – Destinul unor olteni appeared first on Pavaza.

ANTOLOGIE DE POEZIE ROMÂNĂ ÎN LIMBA ESPERANTO
-Ediţie bibliofilă întocmită în anul 2004 de Octavian GIRIGAN-

Nu cu mult timp în urmă, spre sfârşitul anului 2014, am intrat în posesia unei cărţi de excepţie, „Antologia de poezie română în limba esperanto”, sau astfel spus, „Rumana poezia tradukoj en esperanto”. Această bijuterie unică în literatura română, întocmită de Octavian GIRIGAN, mi-a oferit-o cu împrumut „poetul elitelor” George CANACHE, cu rugămintea de-a scrie câteva rânduri de apreciere despre această fabuloasă carte.
Am citit-o, însă mi-a fost greu să creionez câteva cuvinte despre autor şi carte, mai ales că o făcuse cu deosebită măiestrie şi în cunoştinţă de cauză Marian VOCHIN, în „Cuvântul înainte” al cărţii. Ca urmare, lăsând la o parte orice orgoliu nejustificat, am renunţat să scriu recenzia cărţii prin prelucrarea textului scris de maestrul Marian VOCHIN şi să-i prezint acestuia integral argumentele cu privire la limba esperanto şi avantajele ei privind extinderea sferei de cunoaştere a realizărilor culturale ale tuturor popoarelor.
Cu acest prilej, profit de ocazie pentru a-i mulţumi poetului George CANACHE pentru încrederea pe care a avut-o când mi-a împrumutat această carte de o dimensiune impresionantă din punct de vedere al valorii conţinutului cât şi ca mărime (are peste 1300 de pagini, pe un format al oglinzii paginii de 25×15,5 cm).
În această carte sunt prezentaţi în ordine alfabetică autorii şi cele mai reprezentative poezii ale lor, după cum urmează*:
Vasile Alecsandri (1818-1895) / Dimitrie Anghel (1872-1914) / Ion Arcaş (1932-2002) / Tudor Arghezi (1880-1967) / George Bacovia (1881-1957) / Ion Barbu (1895-1961) / Mihai Beniuc (1907-1988) / Lucian Blaga (1895-1961) / Ana Blandiana (n. 1942) / Geo Bogza (1908-1993) / Demostene Botez (1893-1973) / Marcel Bresleaşu (1903-1966) / Constanţa Buzea (n. 1941) / George Canache (n. 1952) / Ion Coroianu (1923-1986) / Virgil Carianopol (1908-1984) / Nina Casian (1924-2014) / Mircea Cărtărescu (n. 1956) / Gabriel Cojocaru (n. 1962) / George Coşbuc (1866-1918) / Aron Cotruş (1891-1961) / Mariana Criş (n. 1956) / Constantin Cubleşan (n. 1939) / Traian Demetrescu (1866-1896) / Ovid Densuşianu (1873-1938) / Mircea Bunescu (n. 1950) / Ştefan Augustin Doinaş (1922-2002) / Mihu Dragomir (1919-1964) / Victor Eftimiu (1889-1972) / Mihai Eminescu (1850-1889) / Benjamin Fundoianu (1898-1944) / Ovidiu Girigan (n. 1954) / Octavian Goga (1881-1938) / Iulia Haşdeu (1869-1888) / Emil Isac (1866-1954) / Nicolae Labiş (1935-1956) / Alexandru Lungu (n. 1924) / Alexandru Macedonski (1854-1920) / Toma George Maiorescu (n. 1928)
Adrian Maniu (1891-1967) / Liviu Marian (1883-1924) / Ileana Mălăncioiu (n. 1940) / Veronica Micle (1850-1889) / Mircea Micu (n. 1937) / Ion Minulescu (1881-1944) / Ion Moţu (n. 1956) / Andrei Mureşanu (1816-1863) / Gellu Naum (1915-2001) / Iacob Negruzzi (1842-1932) / Adrian Păunescu (1943-2010) / Alexandru Philippide (1900-1979) / Ion Pillat (1891-1945) / George Popa (1912-1973) / Adrian Popescu (n. 1947) / George Ranetti (1875-1928) / Ion Heliade Rădulescu (1802-1872) / Mihai Săndulescu (1888-1916) / Marin Sorescu (1936-1997) / Eugeniu Speranţia (1888-1972) / Radu Stanca (1920-1962) / Nichita Stănescu (1933-1983) / Petre Stoica (n. 1931) / Petre Strihan (1899-1990) / George Topârceanu (1886-1937) / Corneliu Vadim Tudor (n. 1949) / Victor Tulbure (n. 1925) / Tristan Tzara (1896-1963) / Ion Vinea (1895-1964) / Vasile Voiculescu (1884-1963)
Şi, pentru a înţelege eforturile făcute de Octavian GIRIGAN, voi încheia scurta şi modesta prezentare a cărţii chiar cu începutul ei „Cuvânt înainte” a lui Marian VOCHIN:
De la început esperanto s-a vrut să fie o limbă prin care să se transmită şi să fie cunoscute realizările culturale ale tuturor popoarelor. Graţie limbii esperanto, numeroase capodopere literare aparţinând limbilor „mici” au fost făcute cunoscute în lumea întreagă, însă această posibilitate n-a fost încă exploatată pe deplin. Avantajul cel mai mare constă în faptul că traducerile în esperanto sunt făcute de către persoane ale căror limbă maternă este cea a operei traduse şi care, deci, pot să sesizeze toate nuanţele textului tradus. Limba esperanto este extrem de flexibilă din punct de vedere sintactic şi poate imita trăsăturile specifice ale limbilor originale fără a-şi distorsiona sau compromite propria ei natură, în timp ce limbile naţionale tind să fie inflexibile din punct de vedere sintactic iar faptul că esperanto este foarte bogată în rime o face să fie un mediu foarte potrivit pentru traducerea fidelă a poeziei. Bineînţeles, există şi traduceri proaste în esperanto, aşa cum există în orice altă limbă. Dar suma reuşitelor este impresionantă şi esperantistul român, de exemplu, poate ajunge la o bună cunoaştere a literaturilor finlandeză, croată, bulgară, chineză, poloneză şi maghiară – ca să numim câteva, alese la întâmplare, ceea ce nu este uşor de făcut pe alte căi. Conştienţi de acest lucru, esperantiştii români au tradus din literatura română diverse lucrări pe care le-au publicat în reviste din ţară şi străinătate. Primele traduceri din literatura română au fost Peleşul de Carmen Sylva, apărut în „Rumana Gazeto Esperantiste nr.2/aprilie 1908, tradus de Toma Aburel şi „Hora Unirii” de Vasile Alecsandri, apărută în esperantistul român nr.5/ianuarie-martie 1909, tradusă de dr. Gabriel ROBIN. În anul 1913, în antologia de traduceri din literatura universală „El parnaso de popoloj” redactată de Antoni GRABOWSKI în Varşovia apare şi poezia „Rodica” de Vasile Alecsandri. De atunci şi până astăzi s-au tradus numeroase lucrări din literatura română, unele fiind traduse de esperantişti din alte ţări. Deşi în alte ţări au fost publicate antologii de literatură naţională în esperanto (Angla antologio, Astrala antologio, Cina antologio, Franca antologio, Germana antologio, Hungara antologio, Itala antologio, Makedona antologio, etc.), în România nu a fost posibil acest lucru. Conştient de importanţa realizării unei antologii de literatură română tradusă în esperanto, poetul Octavian GIRIGAN s-a hotărât să pună în practică acest deziderat. De la început el a vrut ca aceasta să fie o lucrare reprezentativă a traducerilor din literatura română. Aceasta presupune o activitate laborioasă de documentare, atât în ţară cât şi în străinătate. Din păcate nu toţi scriitorii români reprezentativi au fost traduşi în esperanto, prin urmare a trebuit el însuşi să facă aceste traduceri. Alcătuind „Antologia literaturii române în limba esperanto” Octavian Girigan vrea să extindă şi să complinească, de se va putea, activitatea traducătorilor de limbă esperanto din literatura româna. Scopul, pe care autorului îi place să îl mărturisească, este acela de a oferi o lucrare cu toţi autorii români traduşi în esperanto, cu fragmente sau o parte din opera lor, cât mai accesibil şi fucţional, dezvoltând interesul tot mai larg pentru literatura română, privită în întregul ei. Momentul apariţiei unei asemenea lucrări, după „Rumana antologio” (scoasă la Zagreb în anul 1990 de „Internacia Kultura Servo” şi care însuma 92 de pagini din autorii români), îl socotim potrivit. Antologia literaturii române tradusă în esperanto este prima şi cea mai mare de acest fel, acum când în România reconsiderarea moştenirii culturale s-a produs printr-o serie întreagă de ediţii din clasici – căci pe aceştia îi au în vedere şi traducătorii mai întâi – cât şi prin studii dintre cele mai competente şi mai complete. Fără îndoială, lucrări de acest gen au fost destul de greu să apară, lucrarea de faţă însumând munca tuturor traducătorilor esperantişti ce au tradus din literatura română aproape 100 de ani. Nu credem că în altă limbă acest record al prezentei antologii va fi depăşit prea curând, deşi în ce ne priveşte, voim să ni se înscrie alături, în chipul cel mai eficace. Autorul antologiei s-a ferit de unele aridităţi factologice – pe care nu le dispreţuieşte, dar le socoteşte neinteresante în lucrare – ca şi aparatul bibliografic complicat, au fost înlăturate, ori, de la caz la caz, comprimate şi simplificate cu subînţelesul că cei interesaţi vor consulta lucrări mai amănunţite. Evident, oricât de mult ar fi căutat Octavian Girigan să se păstreze între graniţele unei obiectivităţi – pe care n-a vrut-o totuşi prea didactică – coloratura personală în expunere se va simţi, nu atât în stil şi în judecăţile de valoare, cât mai ales în ceea ce priveşte spaţiul acordat cutărui scriitor, curent literar sau operă.
Preferinţele n-au fost dictate însă neapărat de temperamentul celui ce a întocmit antologia, ci, mai curând de cerinţele unui cititor de literatură română tradusă în esperanto la care Octavian Girigan se gândeşte şi încearcă să-i comunice aceste traduceri.
Cele spuse mai sus nu vor să preîntâmpine eventualele obiecţii ce s-ar putea aduce lucrării, s-o sustragă, cumva, ochiului cititorului cunoscător de limbă esperanto şi amator de literatură română. Dimpotrivă, cititorii se vor putea pronunţa asupra ei în dublu sens: în acela al justeţei, cât şi în acela al intenţiilor instructive puse în carte. De altminteri, cine cunoaşte bine lucrul îşi va da seama numaidecât că Octavian Girigan a făcut o operă de popularizare numai până la un anumit punct şi nu a abdicat decât în câteva cazuri de la exigenţa obişnuită în asemenea lucrări. Gândul autorului lucrării este că problemele unei Antologii de literatură română tradusă în esperanto pot şi trebuie explicate în strânsă legătură cu traducătorii şi traducerile, fără prea multă paradă de erudiţie, cu o necesară – în acest caz – uşoară subminare a mitului cititorului atunci când acesta ameninţă să devină o prejudecată. Despre câţi cititori de limbă esperanto sunt, autorul nu-şi face probleme: frumuseţea şi uşurinţa cu care aceasta se învaţă cresc în permanenţă atuurile ei şi ea este o fereastră cu literatura română deschisă spre lume. Structura după criteriul alfabetic al scriitorilor (la literatura scrisă) şi al lucrărilor (la literatura populară), antologia prezintă nu numai textele selectate din traducerile apărute, dar şi informaţii privind lucrările traduse (lucrarea, traducătorul, data şi locul apariţiei) care nu apar în antologie. Pentru esperantiştii români, autorul antologiei a pus şi titlul (în paranteză, unde e cazul) traducerilor în româneşte. La fiecare scriitor apar date biografice fundamentale şi o serie de referinţe bibliografice privind activitatea literară a acestuia, semnătura şi o fotografie sau portret-schiţă ale autorului respectiv. Autorii mai puţin cunoscuţi, traduşi în esperanto, la care lipsesc informaţiile despre ei, au fost doar menţionaţi. Însumând peste 1300 de pagini de literatură română tradusă în esperanto, lucrarea se prezintă într-o formă grafică excepţională, care denotă o prezentare plastică caracteristică unui poet pasionat de bibliofilie.
În propriile sale traduceri apar nume noi de scriitori cunoscuţi: Ion Barbu, Ion Vinea, Benjamin Fundoianu, Iulia Haşdeu, Marin Preda, Veronica Micle, Mircea Cărtărescu, Constanţa Buzea, George Popa şi mulţi alţii. În antologie apare şi Octavian Girigan cu traducerile din poezia sa de Mina-Gabriela Dumitru şi Marian Vochin, cu o prezentare de Leonida Lari. Sunt prezente şi lucrări de artă (pictură şi desene) din autori români şi străini cunoscuţi, trecute într-un Tabel al ilustraţiilor la sfârşitul lucrării.
Rumana antologio a fost scoasă într-un numări mic de exemplare în Ediţie Bibliofilă pentru uzul autorului, numerotate de la 1 la 50, cu planşe color, evidenţiate la începutul lucrării, pentru fiecare număr. Octavian Girigan consideră ediţia bibliofilă o ediţie de lucru pentru eventualele sugestii şi corecturi în aşteptarea unei ediţii de masă. Lucrarea mai conţine şi un tabel cu indice de nume, unde este trecut fiecare autor din lucrare. La litera C s-a trecut K, iar la K nu figurează nimic (existând doar un singur nume Kulika, trecut şi acesta la C, cu K). Există şi nume nemodificate în esperanto, acolo unde s-a considerat necesar. La Vasile Alecsandri s-a trecut Aleksandri, iar în unele cazuri la „Alexandru”: Alecsandru şi Aleksandru.
Unele nume s-au trecut şi cu litere neexistând în esperanto (acolo unde a fost cazul). Unde autorul nu a avut date certe nu a pus (a se vedea la Eugen Relgis anul morţii şi Petre Strihan, Maria Popescu şi încă câteva exemple). De-a lungul anilor în România s-au mai făcut încercări de a alcătui o antologie a literaturii române în esperanto, dar acestea nu s-au finalizat din diferite motive. Unul dintre cele mai importante este acela al efortului financiar pentru o asemenea lucrare.
Prin această antologie, răspândită în lume, vom putea să arătăm că literatura română nu este cu nimic mai prejos decât literaturile altor popoare. Cititorii esperantişti din toate ţările pot astfel să cunoască lucrările reprezentative ale scriitorilor români, pe care pot la rândul lor să le traducă în limbile naţionale.
Pentru a alcătui această antologie, care presupune o muncă titanică de documentare în diverse biblioteci din ţară şi străinătate, de selectare a lucrărilor reprezentative traduse, de a traduce în esperanto scriitorii români reprezentativi, poetul Octavian GIRIGAN s-a hotărât să-şi lase deoparte volumele sale de poezii-are vreo cinci în pregătire-publicând până acum: „Cireş în visare, Socotind pe degete caii, Horă de vrăjitoare, O Sighişoară din mine, Poemele Sighişoarei, Ţipăt pe florile vântului şi două frumoase monografii istorice: Feldru, un drept la nemurire şi Locus valahicus Varare * Salve Romuli parva nepos!”.
Din acest motiv, demersul lui Octavian Girigan ni se pare merituos şi lăudabil.

* NOTĂ: În prezentarea făcută de autorul cărţii nu s-au făcut modificări privind data morţii unora dintre scriitorii care nu mai sunt în viaţă, pentru a nu “mutila” autenticul “Listei”. Din nefericire la data la care am scris această recenzie, Octavian GIRIGAN, ca şi alţi scriitori din “Listă” nu mai sunt în viaţă.

Conf.univ.dr. Gabriel I NĂSTASE

Bucureşti
15 ianuarie 2015

The post ANTOLOGIE DE POEZIE ROMÂNĂ ÎN LIMBA ESPERANTO -Ediţie bibliofilă întocmită în anul 2004 de Octavian GIRIGAN- appeared first on Pavaza.

 

Fratia spionilor – Istoria războiului din umbră

Istoria războiului din umbră, autori Bogdan A. PĂPĂDIE, Gabriel I. NĂSTASE. Editura PACO, Bucureşti, 2014

UMBRA CARE NU SE VEDE…

(Prefaţă)

    Lumea a avut, de când se ştie, are şi acum şi va avea mereu fel de fel de iluzii. Unele mai teribile decât altele. Unii îşi propun să pună în ordine diversitatea, alţii să diversifice unitatea, iar cei mai grei dintre greii lumii ‑ unii foarte bine ascunşi, alţii la vedere, dar tot ascunşi ‑ vor s-o facă una cu interesele lor, să-i guverneze adică arealul, idealul şi tot ce mişcă pe mapamond. Nu este prea greu, pentru că, deja s-a dovedit, identitatea care are în mână finanţele are iluzia perfectă că poate face ce vrea cu lumea aceasta şi cu oricare altă lume din lumile vizibile, invizibile sau previzibile. Poate genera crize şi războaie, poate îndatora şi distruge state întregi, poate controla controlul şi submina chiar şi subminarea (dar nu în sensul negării negaţiei, ci în cel al dublării acesteia!), chiar dacă mai circulă încă un o vorbă atentă potrivit căreia cine scoate sabia de sabie va pieri.

    Întrebarea destul de tulburătoare care încă se mai pune ‑ şi se va pune probabil din ce în ce mai tranşant ‑, despre misterele unor umbre care au adus şi aduc lumină în minţile celor care iau decizii este una esenţială: Cât întuneric şi câtă lumină produc aceste umbre? De unde, alte şi alte întrebări: Unde-i soarele care le generează? Pe care cer răsare acesta? Şi cine îl mai vede?

   Cartea de faţă pătrunde în interiorul acestor umbre şi le dezvăluie, atât cât se poate dezvălui, într-o manieră flash, dramele şi misterele.

    Există un război continuu al acestei lumi, un război fără de care n-ar exista nici gândul, nici securitatea, nici lumea şi nici viaţa. Acest război se numeşte cunoaştere. Iar cunoaştere înseamnă informaţie asimilată, adică nedeterminare înlăturată. Omul nu este altceva decât un concept cognitiv, bazat esenţialmente pe această monadă a universului cognitiv: informaţia. Deşi acest raţionament este foarte simplu, el va părea şi va apărea totdeauna ca foarte complicat şi extrem de sofisticat. Desigur, omul este sau pare a fi substanţă, energie şi informaţie. Dar numai Dumnezeu ştie dacă este numai atât! Cele trei stări ale aceleiaşi condiţii nu se departajează, ci se integrează. Ele nu pot exista decât împreună, fiecare dintre ele fiind vitală pentru celelalte şi chiar pentru sine. Dacă un singur minut n-ar avea informaţie, omul ar pieri.

    Serviciile de informaţii sunt senzorii, ochii, urechile, analizatorii şi sintetizatorii monadei universale a fiinţei umane, a societăţii, a securităţii şi a vieţii care se numeşte, aşa cum am spus mai sus, informaţie. Informaţia este cărămida cunoaşterii, atunci când se tezaurizează. Iar cărămidă, în actul construcţiei, înseamnă valoare. De aici nu rezultă că serviciile sunt factotum, că, vezi Doamne, fără ele, n-ar exista nici oameni obişnuişi, nici savanţi şi nici măgari, acestea din urmă fiind cele două categorii ultraimportante şi ultrasensibile pe care, Napoleon, în timpul bătăliilor, le dispunea în mijlocul dispozitivului, ca să fie cât mai bine protejate şi apărate. Rezultă doar că, pentru decidenţii politici, angajaţi cu trup, suflet şi tot interesul în bătălia universală pentru putere şi supravieţuire şi pentru a face faţă acesteia, ele, serviciile, culeg datele şi aproape toate ingredientele din care se extrage şi se sintetizează sau, după caz, se detaliază informaţia. Fără această informaţie, nu există nici decizie viabilă, nici putere, nici influenţă, nici supravieţuire. Fără ochi, omul este orb, fără minte, este dobitoc.  

    Serviciile de informaţii cam asta fac. Aduc şi duc în lume ceea ce ele numesc ‑ sau noi denumim ceea ce credem că generează şi numesc ele ‑ Intelligence. Intelligence-ul nu este o instituţie, ci un concept. Sau poate o instituţie a unui concept. Este ceea ce spunea Michelangelo că este statuia: o formă preexistentă în piatră, pe care sculptorul o identifică şi o scoate de acolo, redând-o văzului oamenilor. Pentru că, acolo, în piatra brută, doar el şi numai el o vede. La fel se petrec lucrurile şi cu informaţia. Procesul prin care ea, informaţia, este scoasă din noianul de date, de imagini, de fraze, de propoziţii, de cuvinte şi de tot ce se spune, se vede, se aude se numeşte intelligence şi este, deopotrivă, o ştiinţă, o experienţă îndelungată, adică o practică şi ‑ ceea ce este esenţial ‑ o artă. O artă strategică. Pentru că informaţia, chiar şi cea de la nivelul acţiunii directe, cea tactică, are totdeauna valoare strategică.

    În demersul lor, structurat, aşa cum spuneam, pe o tehnică de fractali, sunt relevate, cum de puţine ori se întâmplă, nişte adevăruri care, astăzi, în societatea noastră plină de viclenii şi stratageme, rareori mai pot fi spuse, fără reacţii viscerale din partea celor care înţeleg cu greu, mai exact, nu vor în nici un fel să înţeleagă despre ce-i vorba.

    Autorii arată că, de fapt, cam toţi, în toate timpurile şi în toate orânduirile, fac… poliţie politică, prin aceasta înţelegându-se totalitatea măsurilor în mozaic multifazic sau cu salt de frecvenţă, care se iau pentru apărarea mai mult sau mai puţin directă, mai mult sau mai puţin stratagemică (de regulă, ofensivă sau, oricum, foarte activă şi ) a unui regim politic împotriva altui regim politic, mai exact, împotriva tuturor acelor care nu-l agreează, indiferent cât de democraţi sau de autocraţi s-ar crede, indiferent de ce culoare ar fi sau ar spune că sunt. Roşie, verde, galbenă, albastră, portocalie sau amestecată, ca să nu mai vorbim de infinitele combinaţii dintre acestea.

    Deci, prima regulă în cadrul unui areal unde nu există nici reguli, nici nereguli: toată lumea face poliţie politică. Autorii nu se dau după deget, nu caută eufemisme, ci o spun direct, aşa cum le stă bine unor condeieri.

Cea de a doua regulă a unui Intelligence riguros şi dat dracului: toate serviciile de informaţii încalcă legea. Nu există spioni legali.

    Noua ordine mondială într-un sistem internaţional bazat încă pe state se rezumă de fapt la încercarea magistrală, şireată, teroristă, stratagemică şi fără nici un fel de milă, a unei elite mondiale oculte de a constitui un guvern mondial care să concentreze, în mâna ei absolută, prin toate mijloacele posibile, dar mai ales prin cele superfinanciare, puterea. Că lumea se îndreaptă, nolens, volens, spre un soi de guvernare mondială, pare o chestiune nu numai evidentă şi posibilă, ci, în perspectiva tehnologizării culturii şi în cea a unui modus vivendi bazat pe reţea, chiar necesară. Dar o elită ocultă (p. 23), însetată de putere, atunci când încearcă să sară peste etapele necesare ale unei construcţii durabile, nu numai că generează un efect de meşter Manole, dar poate produce ‑ şi chiar produce! ‑ un haos monstruos, de tipul crizelor economice şi financiare care au zguduit şi încă zguduie lumea şi, evident, de tipul unui război mondial permanent, care, din când în când erupe catastrofic.

    Conspiraţia Apocalipsei şi masoneriei, cel de al patrulea „Reich”… par poveşti. Dar nu sunt poveşti. Sunt ceva cu dus-întors, văzut în 3 D fabulos şi amplificat.

Wells, conspiraţia la vedere, a fi sinarhist adică ghidat de marii maeştrii Ascensionaţi pentru pregătirea celei de a doua veniri a lui Hristos. Marea Fraternitate Albă, planul ei ezoteric interior pentru a supraveghea trecerea la noua ordine mondiale (NOM) etc. etc…

    Termenul Al Patrulea Reich este folosit de teoreticienii conspiraţiei. Nu ca să fie mai interesanţi, ci pentru a părea mai înspăimântători de când sunt în invizibilitatea lor… Un presupus guvern mondial va fi dominat de fascişti şi de evrei… Asta vor ei să spună. La toate aceste teorii care încep să umple paginile web, se adaugă cele privind Extratereştrii şi intratereştrii. Ca totul să fie perfect pe dos…

    Lovitură de stat, elicoptere negre, promovarea consumului, cabaliştii, catharii, cavalerii templieri, rosicrucienii, francmasonii, iluminaţii etc… pun în aplicare o Nouă Ordine Mondială printr-o religie „New Age”, cultul imperial al lui Antihrist…

    Oricât de ciudate sau de înspăimântătoare şi de fantasmagorice ar părea aceste cuvinte, ştim cu toţii că ele există nu numai pe paginile reale şi virtuale, ci şi în capul unor capi care se cred încă de pe acum stăpânii absoluţi ai tuturor lumilor…

    Unele din suporturile reale ale acestor fantasmagorii se află în tehnicile de manipulare, în tehnicile de controlare a minţii, tehnici şi practici cât se poate de reale, în infinita lăcomie (şi ea existentă, în diferite proporţii, în fiecare biped uman care face umbră Terrei!)…

Papa Benedjct al XVI-lea a spus că vinovată de prăbuşirea financiară mondială este mentalitatea profitului…

…Profit, societate de consum, îndatorare infinită a fiecărui om, noi forme de sclavie, dependenţă veşnică de bănci şi de elite inculte (singura cultură a acestor elite ale umbrei fiind cea a banului), om-consumator, om-dator, om-dependent, om-de-nimic…

    Care este însă rolul serviciilor secrete în toată această nebunie a luptei pentru putere şi dominaţie planetară? (p. 30) Abia acum, în acest vortex curcubeic, au intrat în rol serviciile secrete sau fac acest lucru de când există oameni, interese şi putere? Răspunsul este unul cât se poate de simplu: Unde există un om, există un gând rău, unul bun şi cel de al treilea suspect. Unde există doi oameni, există două gânduri bune, două gânduri rele, două gânduri suspecte şi doi spioni primari, inteligenţi şi puşi pe rele. Unde există şapte miliarde de oameni, există şapte miliarde de suspecţi, şapte miliarde de spioni, 14 miliarde de ochi şi 14 miliarde de emisfere cerebrale care caută, caută şi caută… Ecce homo!

    Autorii evită să intre în acest labirint. Dar nu scapă de el. Cine a citit Arthashastra a indianului Kotylio ‑ lucrare monumentală a antichităţii, în multe volume ‑ sau doar cele vreo 30 de pagini cât are Arta războiului a lui Sun Tzî a aflat deja că anticii se spionau între ei la fel de mult precum contemporanii noşti, iar grecii n-au ezitat să folosească, pentru a crea premisele necesare cuceririi Troiei, un cal troian… „Indicaţiile” conţinute în aceste două lucrări de referinţă ale antichităţii se constituie în adevărate ghiduri chiar şi pentru spionii din ziua de azi…

    Autorii scriu câteva rânduri despre Lysandru, conducătorul spartanilor, care utiliza, în vremea aceea, o formă timpurie de scriere secretă pe tăbliţe de lemn acoperite cu ceară…

    În Imperiul Roman, exista o poliţie secretă „frumentarii”, care avea şi atribuţii de cenzură. Romanii erau experţi în manipulări politice, spionaj şi operaţii murdare. Cuvântul terorism vine de la terror-terroris, foarte obişnuit în practica legiunilor romane de supunere prin frică şi terorizare a populaţiilor cucerite. Toate puterile lumii sunt experte în aşa ceva. Nu există putere fără informaţii, nu există informaţie fără spionaj, nu există spionaj fără încălcarea legii…

   Hannibal folosea, de asemenea, culegerea de informaţii. Spionii romani au descoperit locul unde se ascundea în Nicomedia, obligându-l pe acesta să se sinucidă.

    Decebal şi Cezar se foloseau şi ei de spioni, de iscoade. Spionul lui Decebal, pe numele său cunoscut şi de noi ‑ Atticus ‑ a ajuns până în Senat. Ar fi interesant să aflăm cam câţi membri ai Parlamentului de azi al României sunt, între altele, şi spioni ai unor ţări străine care iubesc atât de mult neamul românesc…

   În fiecare legiune romană din vremea lui Cezar, existau 10 spioni sau iscoade. Unii lucrau pentru Cezar, alţii, inclusiv fidelul său, Brutus, lucrau pentru alţii… Cezar a creat chiar şi un alfabet al spionilor bazat pe substituirea literelor.

   Theodora a fost şefa spionajului bizantin, iar spionii acesteia au salvat tronul lui Iustinian. Biserica catolică nu putea să nu aibă, cum bine se ştie, o reţea amplă de spioni. Nu ştim dacă o mai are şi acum, dar aşa cum se petrec lucrurile prin Ardealul nostru de azi, mira-m-aş să nu…

   „Gentleman spy” este un concept folosit de englezi. Ceea ce înseamnă că o bună parte dintre spionii britanici proveneau din medii culturale. Pierre Alamire (1470-1536), compozitor, inginer, diplomat şi spion e un exemplu.

În Franţa, agenţii lui Richelieu au făcut istorie. Şi legendă.

Marele pictor Peter Paul Rubens (1577–1640) a acţionat şi ca mesager secret.

    Undeva, în miezul acestui volum autorii scriu: Pe înălţimea Kahlenberg din apropierea Vienei a fost fixată o inscripţie cu textul: „În amintirea soldaţilor români care, în anul 1683, în timpul asediului Vienei, au contribuit la salvarea oraşului”. Nutrind speranţa de a scăpa de suzeranitatea Porţii, dar neputând interveni direct în lupte, domnul Ţării Româneşti, Şerban Cantacuzino (1678-1688), şi cel al Moldovei, Gheorghe Duca, au ales calea unor iniţiative informative, de spionaj şi chiar a sabotajului (înlocuirea ghiulelelor din tunuri cu paie), acţionând, ca să folosim o terminologie modernă, ca „agenţi dubli”. Astfel, Şerban Cantacuzino a mijlocit circulaţia curierilor imperiali, dar şi a informaţiilor, înştiinţându-i pe austrieci, într-un moment deosebit de critic, că turcii nu mai au resurse să continue asediul.

   Stolnicul Constantin Cantacuzino (1655-1716) a fost unul dintre cărturarii vremii care s-au implicat în acţiuni informative, devenind conducătorul a ceea ce poate fi considerat primul serviciu de acest fel din Ţările Române. Printre activităţile desfăşurate la „Cancelaria secretă”, pe care a organizat-o la Curtea Veche, se numărau: primirea agenţilor care aduceau informaţii din diferite ţări, redactarea, traducerea, dar şi „deschiderea” corespondenţei secrete. Dealtfel, stolnicul a conceput şi un „cifru”. Palatul de la Mogoşoaia găzduia adesea întâlniri secrete cu trimişi străini, uneori travestiţi, care apoi erau îndrumaţi să plece pe drumuri tainice. O abilitate deosebită a stolnicului era aceea de a obţine informaţii de la interlocutori străini fără ca aceştia să-şi dea seama, mai ales în cursul unor ospeţe stropite cu vinuri bune. (…)

   Grigore I Ghica (1660-1664) l-a numit pe Nicolae Milescu Spătarul (1636-1708) agent diplomatic („capuchehaie”) la Poarta Otomană. Milescu a acţionat ca „agent de influenţare” pentru fostul domn Gheorghe Ştefan. S-a familiarizat cu metodele „spionajului diplomatic” la diferite curţi europene. Acestea au fost probabil motivele pentru care Milescu, la recomandarea lui Dosithei, patriarhul Ierusalimului, a fost primit în rândul curtenilor ţarului Rusiei, Aleksei Mihailovici, care îl va trimite într-o misiune secretă în China, unde trebuia să culeagă informaţii şi să stabilească relaţii politice confidenţiale sau, cum se specifica în mandatul („ucazul împărătesc”) primit, „să facă cercetări, folosind orice mijloace, pe lângă toţi cei ce au vreo cunoştinţă despre cele arătate şi să afle adevărul adevărat”.

(…)

    Faptul că Ţările Române prezentau interes pentru puterile europene este dovedit şi de prezenţa aici a unor agenţi. Între alţii, este vorba de Matteo Murano (?-1503), medic, dar, de fapt, agent pentru Veneţia, sosit, în august 1502, la curtea lui Ştefan cel Mare pentru a-l trata pe domnul moldovean. Unele izvoare medievale dau ca sigură asasinarea marelui domnitor român de către Murano, prin folosirea unui unguent „miraculos” otrăvit. Ordinul ar fi venit direct de la vârful Bisericii Catolice, după ce Marele Ştefan ar fi dat asigurări Porţii Otomane că nu va interveni într-un viitor conflict dintre creştini şi turci. Motiv pentru care, până mai ieri „Atletul Creştinătăţii” devine inamicul public numărul 1 al Vaticanului.

(…)

    Activitatea informativă, de spionaj, desfăşurată de Imperiul Habsburgic în Ţările Române se intensifică şi capătă un caracter tot mai organizat odată cu înfiinţarea, în 1782, a agenţiilor diplomatice. Consulii austrieci, dar şi ai altor Mari Puteri, transmiteau date preţioase, referitoare în special la intenţiile Imperiului Otoman, obţinute prin intermediul unor reţele de informatori în Ţările Române. Spre exemplu, în martie 1794, agentul „comercial” Markelius îi scrie cancelarului Austriei, Kaunitz despre „fondurile pentru plata agenţilor noştri”.

   Dar în Ţările Române acţionau şi agenţi ai Prusiei sau Angliei, astfel încât acestea deveniseră un loc important pe harta „războiului secret”, aşa cum vor rămâne şi în secolele următoare.

    Autorii spilcuiesc informaţii importante din lumea celor care s-au ocupat şi se ocupă de acest război din umbră al umbrelor de tot felul. Nu lipsesc William Moorcroft (1767-1825), considerat pionier al cunoaşterii geografiei Munţilor Himalaia, Francis Younghusband (1863-1912), care a avut un rol important în explorarea drumurilor spre India şi China. Considerat unul dintre cei mai eficienţi spioni pe care i-a avut Anglia în secolul XIX, Francis Richard Burton (1821-1890) a fost, în acelaşi timp, un explorator şi om de ştiinţă de excepţie in Orientul Mijlociu şi Africa, dar şi traducător al colecţiei de basme ”O mie şi una de nopţi”.

    Autorii vorbesc de Biroul 2 francez, de Afacerea Dreyfus, de Louise de Keroualle (1649-1734) care a fost considerată ca fiind „cea mai cunoscută dintre spioanele franţuzoaice” din secolul XVII, despre activitatea de agent a „spionului travestit”, Charles Éon de Beaumont (1728–1810), agent al serviciului secret regal („Secret du roi”) în Rusia şi Anglia, despre armata de spioni a lui Napoleon, de cei 10.000 de spioni germani, printre care se afla şi Johann Gotfried Brügemann (1750-1802), care a furat secretul războiului de ţesut din Anglia, dar şi despre baroneasa Kaulla (1850-1910), devenită amantă a ministrului Apărării al Franţei…

…Benjamin Franklin (1706-1790) a fost şi el spion… Agentele unioniste americane, agenţii lui Cuza, operaţiunea „Servieta”, trădarea lui Maiorescu, sacrificarea lui Eminescu…, „Military Intelligence” (MI5), creat în 1909, castelul Peleş devenit loc de întâlnire a unor agenţi care aveau legături cu ofiţeri din Austro-Ungaria şi au executat misiuni de recunoaştere în munţi…, Sidney George Reilly (1874-1925), cel mai important agent britanic în Rusia, „deutschland uber alles und Mata Hari”, „Sovieticul” Jack London, Moruzov şi Cristescu…, spionii atomici, Richard Sorge,agenţii dubli etc. etc.,

   Autorii nu scapă niciunul dintre momentele cruciale ale marilor bătălii din umbra şi penumbra cunoaşterii, din anticamerele colosalelor decizii care au schimbat lumea şi care, probabil, o vor duce, în cele din urmă, fie la pieire, fie la reînălţare. Managementul informaţiei este dur, spectaculos, dar necesar şi continuu. Aici nu există nici milă, nici compasiune, ci doar luptă. De aceea, serviciile secrete din toată lumea, deşi sunt controlate de parlamente şi de alţi piloni sau stâlpi ai puterii, sunt, de fapt, lăsate în deplină libertate pentru a-şi face treaba. Ele nu pot fi îngrădite, pentru că nu există garduri în domeniul informaţiei. Este o iluzie să crezi că-i poţi controla pe cei care aduc, din cele mai tenebroase umbre, crâmpeiul de lumină care ajută puterea să vadă, să înţeleagă, să existe. A dori să controlezi cu orice preţ spionii, înseamnă a-ţi tăia creanga de sub picioare, a-ţi arunca de unul singur, de bună voie şi nesilit de nimeni, ţărână în ochi. Viaţa a spionilor şi a tuturor celor care lucrează în domeniul informaţiilor este importantă doar atunci şi numai atunci când produce informaţie. De aceea, în lumea spionilor există cu totul alte legi decât cele existente în lumea obişnuită. A scrie despre o astfel de viaţă ‑ chiar dacă o cunoşti foarte bine ‑ este şi va fi totdeauna un mare risc. Riscul de a nu şti despre ce vorbeşti. Dar şi un foarte mare avantaj, atunci şi numai atunci când chiar ştii despre ce scrii. Este şi cazul autorilor acestui volum despre umbra războiului din umbră, care ştiu foarte bine despre ce vorbesc.

Gheorghe Văduva

The post Fratia spionilor – Istoria războiului din umbră appeared first on Pavaza.

„EMINESCU, SECURITATEA ŞI SIGURANŢA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI”

Conf.univ.dr.Gabriel I. NĂSTASE

• Membru corespondent al Academiei  Oamenilor de Ştiinţă din România (AOŞR)
• Membru titular al Comitetului Român pentru Istoria şi Filozofia Ştiinţei şi Tehnicii (CRIFST) al Academiei Române

În acest an la editura EIKON, Cluj-Napoca a apărut cartea „Eminescu, securitatea şi siguranţa naţională a României”.

          Autorul acestei cărţi, George Ene este un bun cunoscător a „valorii sociale a informaţiei” din creaţia lui Mihai Eminescu.

          Dimensiunea enciclopedică a preocupărilor lui Mihai Eminescu este uluitoare. De la an la an, cu fiecare apariţie despre Mihai Eminescu şi opera sa, constatăm că scrierile „Luceafărului” sunt ancorate în viaţa politică, socială şi culturală a ţării, militând pentru procesul de modernizare şi unificare a României. Din poziţiile pe care le-a avut, de jurnalist, doctrinar politic, membru al unor societăţi cultural-naţionale, Mihai Eminescu s-a implicat în „viaţa cetăţii până la capăt”.

          Cartea scrisă de George Ene este rezultatul eforturilor de cercetare ale operei „Luceafărului” pe care autorul le-a făcut în domenii pe care mulţi dintre „devoratorii” scrierilor lui Mihai Eminescu, nu le cunosc.

          În cartea scrisă de George Ene sunt prezentate subiecte extrem de sensibile pe care Mihai Eminescu le-a abordat într-o perioadă tulbure a istoriei acestei ţări, trăite de „Luceafăr”.

          Contribuţiile lui Mihai Eminescu în domeniile naţionale vizează următoarele: · „aspecte de insecuritate internă în perioada constituirii şi afirmării statului naţional român”; · „valorile fundamentale ale statului român şi promovarea intereselor sale în relaţiile externe”; · „serviciile secrete”.

          Cartea este bine documentată, fapt pentru care aceasta poate fi apreciată ca fiind o lucrare de nivel academic. Dimensiunea efortului de informare şi documentare a autorului, evidenţiază cititorului şi alte aspecte ale preocupărilor lui Mihai Eminescu, respectiv acelea de gazetar, care prin scrierile sale ţine sub o atentă şi critică observaţie întreaga realitate românească, în care elementele privind securitatea şi siguranţa naţională sunt prioritare în buna funcţionare a mediilor politic, militar, economic, social, cultural ş.a. În principal, poetul şi gazetarul Mihai Eminescu evidenţiază: · „instabilitatea politică, neconcordanţa unor reglementări adoptate în procesul de restructurare şi modernizare a României”; · „prăbuşirea economiei naţionale”; · „dezechilibrarea bugetului prin creşterea datoriei publice, cu efecte profund destabilizatoare în plan social”; · „accentuarea corupţiei”; · „discreditarea cu rea credinţă a unor valori naţionale”; · „creşterea fără precedent a criminalităţii”.

          Cartea scrisă cu talent şi profunzime de George Ene este o invitaţie tentantă pentru lectură şi meditaţie despre o perioadă extrem de frământată a istoriei poporului român.

          Cu alte cuvinte nimic nou sub soare şi pentru România anilor 1990-2014.

The post „EMINESCU, SECURITATEA ŞI SIGURANŢA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI” appeared first on Pavaza.

EVENIMENT EDITORIAL: “Istoria războiului din umbră”

Istoria războiului din umbră, autori Bogdan A. PĂPĂDIE, Gabriel I. NĂSTASE.

Editura PACO, Bucureşti, 2014

                                                                 UMBRA CARE NU SE VEDE…

                                                                                 (Prefaţă)

Lumea a avut, de când se ştie, are şi acum şi va avea mereu fel de fel de iluzii. Unele mai teribile decât altele. Unii îşi propun să pună în ordine diversitatea, alţii să diversifice unitatea, iar cei mai grei dintre greii lumii ‑ unii foarte bine ascunşi, alţii la vedere, dar tot ascunşi ‑ vor s-o facă una cu interesele lor, să-i guverneze adică arealul, idealul şi tot ce mişcă pe mapamond. Nu este prea greu, pentru că, deja s-a dovedit, identitatea care are în mână finanţele are iluzia perfectă că poate face ce vrea cu lumea aceasta şi cu oricare altă lume din lumile vizibile, invizibile sau previzibile. Poate genera crize şi războaie, poate îndatora şi distruge state întregi, poate controla controlul şi submina chiar şi subminarea (dar nu în sensul negării negaţiei, ci în cel al dublării acesteia!), chiar dacă mai circulă încă un o vorbă atentă potrivit căreia cine scoate sabia de sabie va pieri.

Întrebarea destul de tulburătoare care încă se mai pune ‑ şi se va pune probabil din ce în ce mai tranşant ‑, despre misterele unor umbre care au adus şi aduc lumină în minţile celor care iau decizii este una esenţială: Cât întuneric şi câtă lumină produc aceste umbre? De unde, alte şi alte întrebări: Unde-i soarele care le generează? Pe care cer răsare acesta? Şi cine îl mai vede?

Cartea de faţă pătrunde în interiorul acestor umbre şi le dezvăluie, atât cât se poate dezvălui, într-o manieră flash, dramele şi misterele.

Există un război continuu al acestei lumi, un război fără de care n-ar exista nici gândul, nici securitatea, nici lumea şi nici viaţa. Acest război se numeşte cunoaştere. Iar cunoaştere înseamnă informaţie asimilată, adică nedeterminare înlăturată. Omul nu este altceva decât un concept cognitiv, bazat esenţialmente pe această monadă a universului cognitiv: informaţia. Deşi acest raţionament este foarte simplu, el va părea şi va apărea totdeauna ca foarte complicat şi extrem de sofisticat. Desigur, omul este sau pare a fi substanţă, energie şi informaţie. Dar numai Dumnezeu ştie dacă este numai atât! Cele trei stări ale aceleiaşi condiţii nu se departajează, ci se integrează. Ele nu pot exista decât împreună, fiecare dintre ele fiind vitală pentru celelalte şi chiar pentru sine. Dacă un singur minut n-ar avea informaţie, omul ar pieri.

Serviciile de informaţii sunt senzorii, ochii, urechile, analizatorii şi sintetizatorii monadei universale a fiinţei umane, a societăţii, a securităţii şi a vieţii care se numeşte, aşa cum am spus mai sus, informaţie. Informaţia este cărămida cunoaşterii, atunci când se tezaurizează. Iar cărămidă, în actul construcţiei, înseamnă valoare. De aici nu rezultă că serviciile sunt factotum, că, vezi Doamne, fără ele, n-ar exista nici oameni obişnuişi, nici savanţi şi nici măgari, acestea din urmă fiind cele două categorii ultraimportante şi ultrasensibile pe care, Napoleon, în timpul bătăliilor, le dispunea în mijlocul dispozitivului, ca să fie cât mai bine protejate şi apărate. Rezultă doar că, pentru decidenţii politici, angajaţi cu trup, suflet şi tot interesul în bătălia universală pentru putere şi supravieţuire şi pentru a face faţă acesteia, ele, serviciile, culeg datele şi aproape toate ingredientele din care se extrage şi se sintetizează sau, după caz, se detaliază informaţia. Fără această informaţie, nu există nici decizie viabilă, nici putere, nici influenţă, nici supravieţuire. Fără ochi, omul este orb, fără minte, este dobitoc.  

Serviciile de informaţii cam asta fac. Aduc şi duc în lume ceea ce ele numesc ‑ sau noi denumim ceea ce credem că generează şi numesc ele ‑ Intelligence. Intelligence-ul nu este o instituţie, ci un concept. Sau poate o instituţie a unui concept. Este ceea ce spunea Michelangelo că este statuia: o formă preexistentă în piatră, pe care sculptorul o identifică şi o scoate de acolo, redând-o văzului oamenilor. Pentru că, acolo, în piatra brută, doar el şi numai el o vede. La fel se petrec lucrurile şi cu informaţia. Procesul prin care ea, informaţia, este scoasă din noianul de date, de imagini, de fraze, de propoziţii, de cuvinte şi de tot ce se spune, se vede, se aude se numeşte intelligence şi este, deopotrivă, o ştiinţă, o experienţă îndelungată, adică o practică şi ‑ ceea ce este esenţial ‑ o artă. O artă strategică. Pentru că informaţia, chiar şi cea de la nivelul acţiunii directe, cea tactică, are totdeauna valoare strategică.

În demersul lor, structurat, aşa cum spuneam, pe o tehnică de fractali, sunt relevate, cum de puţine ori se întâmplă, nişte adevăruri care, astăzi, în societatea noastră plină de viclenii şi stratageme, rareori mai pot fi spuse, fără reacţii viscerale din partea celor care înţeleg cu greu, mai exact, nu vor în nici un fel să înţeleagă despre ce-i vorba.

Autorii arată că, de fapt, cam toţi, în toate timpurile şi în toate orânduirile, fac… poliţie politică, prin aceasta înţelegându-se totalitatea măsurilor în mozaic multifazic sau cu salt de frecvenţă, care se iau pentru apărarea mai mult sau mai puţin directă, mai mult sau mai puţin stratagemică (de regulă, ofensivă sau, oricum, foarte activă şi ) a unui regim politic împotriva altui regim politic, mai exact, împotriva tuturor acelor care nu-l agreează, indiferent cât de democraţi sau de autocraţi s-ar crede, indiferent de ce culoare ar fi sau ar spune că sunt. Roşie, verde, galbenă, albastră, portocalie sau amestecată, ca să nu mai vorbim de infinitele combinaţii dintre acestea.

Deci, prima regulă în cadrul unui areal unde nu există nici reguli, nici nereguli: toată lumea face poliţie politică. Autorii nu se dau după deget, nu caută eufemisme, ci o spun direct, aşa cum le stă bine unor condeieri.

Cea de a doua regulă a unui Intelligence riguros şi dat dracului: toate serviciile de informaţii încalcă legea. Nu există spioni legali.

Noua ordine mondială într-un sistem internaţional bazat încă pe state se rezumă de fapt la încercarea magistrală, şireată, teroristă, stratagemică şi fără nici un fel de milă, a unei elite mondiale oculte de a constitui un guvern mondial care să concentreze, în mâna ei absolută, prin toate mijloacele posibile, dar mai ales prin cele superfinanciare, puterea. Că lumea se îndreaptă, nolens, volens, spre un soi de guvernare mondială, pare o chestiune nu numai evidentă şi posibilă, ci, în perspectiva tehnologizării culturii şi în cea a unui modus vivendi bazat pe reţea, chiar necesară. Dar o elită ocultă (p. 23), însetată de putere, atunci când încearcă să sară peste etapele necesare ale unei construcţii durabile, nu numai că generează un efect de meşter Manole, dar poate produce ‑ şi chiar produce! ‑ un haos monstruos, de tipul crizelor economice şi financiare care au zguduit şi încă zguduie lumea şi, evident, de tipul unui război mondial permanent, care, din când în când erupe catastrofic.

Conspiraţia Apocalipsei şi masoneriei, cel de al patrulea „Reich”… par poveşti. Dar nu sunt poveşti. Sunt ceva cu dus-întors, văzut în 3 D fabulos şi amplificat.

Wells, conspiraţia la vedere, a fi sinarhist adică ghidat de marii maeştrii Ascensionaţi pentru pregătirea celei de a doua veniri a lui Hristos. Marea Fraternitate Albă, planul ei ezoteric interior pentru a supraveghea trecerea la noua ordine mondiale (NOM) etc. etc…

Termenul Al Patrulea Reich este folosit de teoreticienii conspiraţiei. Nu ca să fie mai interesanţi, ci pentru a părea mai înspăimântători de când sunt în invizibilitatea lor… Un presupus guvern mondial va fi dominat de fascişti şi de evrei… Asta vor ei să spună. La toate aceste teorii care încep să umple paginile web, se adaugă cele privind Extratereştrii şi intratereştrii. Ca totul să fie perfect pe dos…

Lovitură de stat, elicoptere negre, promovarea consumului, cabaliştii, catharii, cavalerii templieri, rosicrucienii, francmasonii, iluminaţii etc… pun în aplicare o Nouă Ordine Mondială printr-o religie „New Age”, cultul imperial al lui Antihrist…

Oricât de ciudate sau de înspăimântătoare şi de fantasmagorice ar părea aceste cuvinte, ştim cu toţii că ele există nu numai pe paginile reale şi virtuale, ci şi în capul unor capi care se cred încă de pe acum stăpânii absoluţi ai tuturor lumilor…

Unele din suporturile reale ale acestor fantasmagorii se află în tehnicile de manipulare, în tehnicile de controlare a minţii, tehnici şi practici cât se poate de reale, în infinita lăcomie (şi ea existentă, în diferite proporţii, în fiecare biped uman care face umbră Terrei!)…

Papa Benedjct al XVI-lea a spus că vinovată de prăbuşirea financiară mondială este mentalitatea profitului…

…Profit, societate de consum, îndatorare infinită a fiecărui om, noi forme de sclavie, dependenţă veşnică de bănci şi de elite inculte (singura cultură a acestor elite ale umbrei fiind cea a banului), om-consumator, om-dator, om-dependent, om-de-nimic…

Care este însă rolul serviciilor secrete în toată această nebunie a luptei pentru putere şi dominaţie planetară? (p. 30) Abia acum, în acest vortex curcubeic, au intrat în rol serviciile secrete sau fac acest lucru de când există oameni, interese şi putere? Răspunsul este unul cât se poate de simplu: Unde există un om, există un gând rău, unul bun şi cel de al treilea suspect. Unde există doi oameni, există două gânduri bune, două gânduri rele, două gânduri suspecte şi doi spioni primari, inteligenţi şi puşi pe rele. Unde există şapte miliarde de oameni, există şapte miliarde de suspecţi, şapte miliarde de spioni, 14 miliarde de ochi şi 14 miliarde de emisfere cerebrale care caută, caută şi caută… Ecce homo!

Autorii evită să intre în acest labirint. Dar nu scapă de el. Cine a citit Arthashastra a indianului Kotylio ‑ lucrare monumentală a antichităţii, în multe volume ‑ sau doar cele vreo 30 de pagini cât are Arta războiului a lui Sun Tzî a aflat deja că anticii se spionau între ei la fel de mult precum contemporanii noşti, iar grecii n-au ezitat să folosească, pentru a crea premisele necesare cuceririi Troiei, un cal troian… „Indicaţiile” conţinute în aceste două lucrări de referinţă ale antichităţii se constituie în adevărate ghiduri chiar şi pentru spionii din ziua de azi…

Autorii scriu câteva rânduri despre Lysandru, conducătorul spartanilor, care utiliza, în vremea aceea, o formă timpurie de scriere secretă pe tăbliţe de lemn acoperite cu ceară…

În Imperiul Roman, exista o poliţie secretă „frumentarii”, care avea şi atribuţii de cenzură. Romanii erau experţi în manipulări politice, spionaj şi operaţii murdare. Cuvântul terorism vine de la terror-terroris, foarte obişnuit în practica legiunilor romane de supunere prin frică şi terorizare a populaţiilor cucerite. Toate puterile lumii sunt experte în aşa ceva. Nu există putere fără informaţii, nu există informaţie fără spionaj, nu există spionaj fără încălcarea legii…

Hannibal folosea, de asemenea, culegerea de informaţii. Spionii romani au descoperit locul unde se ascundea în Nicomedia, obligându-l pe acesta să se sinucidă.

Decebal şi Cezar se foloseau şi ei de spioni, de iscoade. Spionul lui Decebal, pe numele său cunoscut şi de noi ‑ Atticus ‑ a ajuns până în Senat. Ar fi interesant să aflăm cam câţi membri ai Parlamentului de azi al României sunt, între altele, şi spioni ai unor ţări străine care iubesc atât de mult neamul românesc…

În fiecare legiune romană din vremea lui Cezar, existau 10 spioni sau iscoade. Unii lucrau pentru Cezar, alţii, inclusiv fidelul său, Brutus, lucrau pentru alţii… Cezar a creat chiar şi un alfabet al spionilor bazat pe substituirea literelor.

Theodora a fost şefa spionajului bizantin, iar spionii acesteia au salvat tronul lui Iustinian. Biserica catolică nu putea să nu aibă, cum bine se ştie, o reţea amplă de spioni. Nu ştim dacă o mai are şi acum, dar aşa cum se petrec lucrurile prin Ardealul nostru de azi, mira-m-aş să nu…

„Gentleman spy” este un concept folosit de englezi. Ceea ce înseamnă că o bună parte dintre spionii britanici proveneau din medii culturale. Pierre Alamire (1470-1536), compozitor, inginer, diplomat şi spion e un exemplu.

În Franţa, agenţii lui Richelieu au făcut istorie. Şi legendă.

Marele pictor Peter Paul Rubens (1577–1640) a acţionat şi ca mesager secret.

Undeva, în miezul acestui volum autorii scriu: Pe înălţimea Kahlenberg din apropierea Vienei a fost fixată o inscripţie cu textul: „În amintirea soldaţilor români care, în anul 1683, în timpul asediului Vienei, au contribuit la salvarea oraşului”. Nutrind speranţa de a scăpa de suzeranitatea Porţii, dar neputând interveni direct în lupte, domnul Ţării Româneşti, Şerban Cantacuzino (1678-1688), şi cel al Moldovei, Gheorghe Duca, au ales calea unor iniţiative informative, de spionaj şi chiar a sabotajului (înlocuirea ghiulelelor din tunuri cu paie), acţionând, ca să folosim o terminologie modernă, ca „agenţi dubli”. Astfel, Şerban Cantacuzino a mijlocit circulaţia curierilor imperiali, dar şi a informaţiilor, înştiinţându-i pe austrieci, într-un moment deosebit de critic, că turcii nu mai au resurse să continue asediul.

Stolnicul Constantin Cantacuzino (1655-1716) a fost unul dintre cărturarii vremii care s-au implicat în acţiuni informative, devenind conducătorul a ceea ce poate fi considerat primul serviciu de acest fel din Ţările Române. Printre activităţile desfăşurate la „Cancelaria secretă”, pe care a organizat-o la Curtea Veche, se numărau: primirea agenţilor care aduceau informaţii din diferite ţări, redactarea, traducerea, dar şi „deschiderea” corespondenţei secrete. Dealtfel, stolnicul a conceput şi un „cifru”. Palatul de la Mogoşoaia găzduia adesea întâlniri secrete cu trimişi străini, uneori travestiţi, care apoi erau îndrumaţi să plece pe drumuri tainice. O abilitate deosebită a stolnicului era aceea de a obţine informaţii de la interlocutori străini fără ca aceştia să-şi dea seama, mai ales în cursul unor ospeţe stropite cu vinuri bune. (…)

Grigore I Ghica (1660-1664) l-a numit pe Nicolae Milescu Spătarul (1636-1708) agent diplomatic („capuchehaie”) la Poarta Otomană. Milescu a acţionat ca „agent de influenţare” pentru fostul domn Gheorghe Ştefan. S-a familiarizat cu metodele „spionajului diplomatic” la diferite curţi europene. Acestea au fost probabil motivele pentru care Milescu, la recomandarea lui Dosithei, patriarhul Ierusalimului, a fost primit în rândul curtenilor ţarului Rusiei, Aleksei Mihailovici, care îl va trimite într-o misiune secretă în China, unde trebuia să culeagă informaţii şi să stabilească relaţii politice confidenţiale sau, cum se specifica în mandatul („ucazul împărătesc”) primit, „să facă cercetări, folosind orice mijloace, pe lângă toţi cei ce au vreo cunoştinţă despre cele arătate şi să afle adevărul adevărat”.

(…)

Faptul că Ţările Române prezentau interes pentru puterile europene este dovedit şi de prezenţa aici a unor agenţi. Între alţii, este vorba de Matteo Murano (?-1503), medic, dar, de fapt, agent pentru Veneţia, sosit, în august 1502, la curtea lui Ştefan cel Mare pentru a-l trata pe domnul moldovean. Unele izvoare medievale dau ca sigură asasinarea marelui domnitor român de către Murano, prin folosirea unui unguent „miraculos” otrăvit. Ordinul ar fi venit direct de la vârful Bisericii Catolice, după ce Marele Ştefan ar fi dat asigurări Porţii Otomane că nu va interveni într-un viitor conflict dintre creştini şi turci. Motiv pentru care, până mai ieri „Atletul Creştinătăţii” devine inamicul public numărul 1 al Vaticanului.

(…)

Activitatea informativă, de spionaj, desfăşurată de Imperiul Habsburgic în Ţările Române se intensifică şi capătă un caracter tot mai organizat odată cu înfiinţarea, în 1782, a agenţiilor diplomatice. Consulii austrieci, dar şi ai altor Mari Puteri, transmiteau date preţioase, referitoare în special la intenţiile Imperiului Otoman, obţinute prin intermediul unor reţele de informatori în Ţările Române. Spre exemplu, în martie 1794, agentul „comercial” Markelius îi scrie cancelarului Austriei, Kaunitz despre „fondurile pentru plata agenţilor noştri”.

Dar în Ţările Române acţionau şi agenţi ai Prusiei sau Angliei, astfel încât acestea deveniseră un loc important pe harta „războiului secret”, aşa cum vor rămâne şi în secolele următoare.

Autorii spilcuiesc informaţii importante din lumea celor care s-au ocupat şi se ocupă de acest război din umbră al umbrelor de tot felul. Nu lipsesc William Moorcroft (1767-1825), considerat pionier al cunoaşterii geografiei Munţilor Himalaia, Francis Younghusband (1863-1912), care a avut un rol important în explorarea drumurilor spre India şi China. Considerat unul dintre cei mai eficienţi spioni pe care i-a avut Anglia în secolul XIX, Francis Richard Burton (1821-1890) a fost, în acelaşi timp, un explorator şi om de ştiinţă de excepţie in Orientul Mijlociu şi Africa, dar şi traducător al colecţiei de basme ”O mie şi una de nopţi”.

Autorii vorbesc de Biroul 2 francez, de Afacerea Dreyfus, de Louise de Keroualle (1649-1734) care a fost considerată ca fiind „cea mai cunoscută dintre spioanele franţuzoaice” din secolul XVII, despre activitatea de agent a „spionului travestit”, Charles Éon de Beaumont (1728–1810), agent al serviciului secret regal („Secret du roi”) în Rusia şi Anglia, despre armata de spioni a lui Napoleon, de cei 10.000 de spioni germani, printre care se afla şi Johann Gotfried Brügemann (1750-1802), care a furat secretul războiului de ţesut din Anglia, dar şi despre baroneasa Kaulla (1850-1910), devenită amantă a ministrului Apărării al Franţei…

…Benjamin Franklin (1706-1790) a fost şi el spion… Agentele unioniste americane, agenţii lui Cuza, operaţiunea „Servieta”, trădarea lui Maiorescu, sacrificarea lui Eminescu…, „Military Intelligence” (MI5), creat în 1909, castelul Peleş devenit loc de întâlnire a unor agenţi care aveau legături cu ofiţeri din Austro-Ungaria şi au executat misiuni de recunoaştere în munţi…, Sidney George Reilly (1874-1925), cel mai important agent britanic în Rusia, „deutschland uber alles und Mata Hari”, „Sovieticul” Jack London, Moruzov şi Cristescu…, spionii atomici, Richard Sorge, agenţii dubli etc. etc.,

Autorii nu scapă niciunul dintre momentele cruciale ale marilor bătălii din umbra şi penumbra cunoaşterii, din anticamerele colosalelor decizii care au schimbat lumea şi care, probabil, o vor duce, în cele din urmă, fie la pieire, fie la reînălţare. Managementul informaţiei este dur, spectaculos, dar necesar şi continuu. Aici nu există nici milă, nici compasiune, ci doar luptă. De aceea, serviciile secrete din toată lumea, deşi sunt controlate de parlamente şi de alţi piloni sau stâlpi ai puterii, sunt, de fapt, lăsate în deplină libertate pentru a-şi face treaba. Ele nu pot fi îngrădite, pentru că nu există garduri în domeniul informaţiei. Este o iluzie să crezi că-i poţi controla pe cei care aduc, din cele mai tenebroase umbre, crâmpeiul de lumină care ajută puterea să vadă, să înţeleagă, să existe. A dori să controlezi cu orice preţ spionii, înseamnă a-ţi tăia creanga de sub picioare, a-ţi arunca de unul singur, de bună voie şi nesilit de nimeni, ţărână în ochi. Viaţa a spionilor şi a tuturor celor care lucrează în domeniul informaţiilor este importantă doar atunci şi numai atunci când produce informaţie. De aceea, în lumea spionilor există cu totul alte legi decât cele existente în lumea obişnuită. A scrie despre o astfel de viaţă ‑ chiar dacă o cunoşti foarte bine ‑ este şi va fi totdeauna un mare risc. Riscul de a nu şti despre ce vorbeşti. Dar şi un foarte mare avantaj, atunci şi numai atunci când chiar ştii despre ce scrii. Este şi cazul autorilor acestui volum despre umbra războiului din umbră, care ştiu foarte bine despre ce vorbesc.

Gheorghe Văduva

The post EVENIMENT EDITORIAL: “Istoria războiului din umbră” appeared first on Pavaza.

                                                                                                                                            

                                                                                    FUNDĂTURA

Romanul „Fundătura” are ca subiect viaţa, obiceiurile şi, în general, întreaga atmosferă specifică unei mahalale bucureştene din perioada interbelică.

            Multitudinea de personaje şi de întâmplări narate de autor în acest roman, îl face pe cititorul începutului de mileniu III, să plonjeze într-o lume pe care nu a cunoscut-o.

            Romanul este inspirat din realitate şi surprinde numeroase întâmplări petrecute într-un cartier muncitoresc al anilor ’40.

Romanul „Fundătura” este antrenant şi captivant datorită multitudinii de întâmplări şi intrigi specifice acelei perioade, în care sărăcia şi lipsa de educaţie generau uneori şi conflicte majore.

Cel mai semnificativ capitol al romanului este „Pălăria lui Tibişor” (p. 38-46) în care este prezentat debutul artistic al regretabilului Puiu Călinescu, într-un teatru de revistă improvizat în cinematograful „Unirea” dintr-un cartier muncitoresc.

The post Romanul “Fundătura” – “Pălăria lui Tibişor” appeared first on Pavaza.

PĂMÂNTUL VĂZUT DIN SPAŢIUL COSMIC

Luni 21.05.2012 de ziua Sf. Mari Împăraţi, întocmai ca Apostolii Constantin şi mama sa Elena, dar şi de ziua Eroilor, s-a lansat cartea „Dumitru-Dorin Prunariu, biografia unui cosmonaut” de Annie Muscă.

La acest eveniment editorial au participat Dinu Patriciu, Petre L. Imre, Teodor Meleşcanu şi Alexandru Mironov.

În seara de 14 mai 1981, Dumitru-Dorin Prunariu se lansa în lumea intergalactică, prilej cu care avea să fie primul român intrat în grupul select al oamenilor care au depăşit graniţele Terrei.
Partenerul său de zbor de la bordul navetei spaţiale Soyuz-40 şi al staţiei Saliut-6 a fost cosmonautul sovietic Leonid Popov.

Aterizarea s-a produs pe 22 mai 1981 şi a durat 7 zile, 20 de ore şi 42 de minute, acoperind nu mai puţin de 5.260.000 de kilometri, o perioadă în care s-a zburat în jurul pământului cu o viteză de 28.500 km/oră, la o altitudine de 350 km.

Conf.univ.dr.Gabriel I. NĂSTASE

The post PĂMÂNTUL VĂZUT DIN SPAŢIUL COSMIC appeared first on Pavaza.