ANTOLOGIE DE POEZIE ROMÂNĂ ÎN LIMBA ESPERANTO
-Ediţie bibliofilă întocmită în anul 2004 de Octavian GIRIGAN-

Nu cu mult timp în urmă, spre sfârşitul anului 2014, am intrat în posesia unei cărţi de excepţie, „Antologia de poezie română în limba esperanto”, sau astfel spus, „Rumana poezia tradukoj en esperanto”. Această bijuterie unică în literatura română, întocmită de Octavian GIRIGAN, mi-a oferit-o cu împrumut „poetul elitelor” George CANACHE, cu rugămintea de-a scrie câteva rânduri de apreciere despre această fabuloasă carte.
Am citit-o, însă mi-a fost greu să creionez câteva cuvinte despre autor şi carte, mai ales că o făcuse cu deosebită măiestrie şi în cunoştinţă de cauză Marian VOCHIN, în „Cuvântul înainte” al cărţii. Ca urmare, lăsând la o parte orice orgoliu nejustificat, am renunţat să scriu recenzia cărţii prin prelucrarea textului scris de maestrul Marian VOCHIN şi să-i prezint acestuia integral argumentele cu privire la limba esperanto şi avantajele ei privind extinderea sferei de cunoaştere a realizărilor culturale ale tuturor popoarelor.
Cu acest prilej, profit de ocazie pentru a-i mulţumi poetului George CANACHE pentru încrederea pe care a avut-o când mi-a împrumutat această carte de o dimensiune impresionantă din punct de vedere al valorii conţinutului cât şi ca mărime (are peste 1300 de pagini, pe un format al oglinzii paginii de 25×15,5 cm).
În această carte sunt prezentaţi în ordine alfabetică autorii şi cele mai reprezentative poezii ale lor, după cum urmează*:
Vasile Alecsandri (1818-1895) / Dimitrie Anghel (1872-1914) / Ion Arcaş (1932-2002) / Tudor Arghezi (1880-1967) / George Bacovia (1881-1957) / Ion Barbu (1895-1961) / Mihai Beniuc (1907-1988) / Lucian Blaga (1895-1961) / Ana Blandiana (n. 1942) / Geo Bogza (1908-1993) / Demostene Botez (1893-1973) / Marcel Bresleaşu (1903-1966) / Constanţa Buzea (n. 1941) / George Canache (n. 1952) / Ion Coroianu (1923-1986) / Virgil Carianopol (1908-1984) / Nina Casian (1924-2014) / Mircea Cărtărescu (n. 1956) / Gabriel Cojocaru (n. 1962) / George Coşbuc (1866-1918) / Aron Cotruş (1891-1961) / Mariana Criş (n. 1956) / Constantin Cubleşan (n. 1939) / Traian Demetrescu (1866-1896) / Ovid Densuşianu (1873-1938) / Mircea Bunescu (n. 1950) / Ştefan Augustin Doinaş (1922-2002) / Mihu Dragomir (1919-1964) / Victor Eftimiu (1889-1972) / Mihai Eminescu (1850-1889) / Benjamin Fundoianu (1898-1944) / Ovidiu Girigan (n. 1954) / Octavian Goga (1881-1938) / Iulia Haşdeu (1869-1888) / Emil Isac (1866-1954) / Nicolae Labiş (1935-1956) / Alexandru Lungu (n. 1924) / Alexandru Macedonski (1854-1920) / Toma George Maiorescu (n. 1928)
Adrian Maniu (1891-1967) / Liviu Marian (1883-1924) / Ileana Mălăncioiu (n. 1940) / Veronica Micle (1850-1889) / Mircea Micu (n. 1937) / Ion Minulescu (1881-1944) / Ion Moţu (n. 1956) / Andrei Mureşanu (1816-1863) / Gellu Naum (1915-2001) / Iacob Negruzzi (1842-1932) / Adrian Păunescu (1943-2010) / Alexandru Philippide (1900-1979) / Ion Pillat (1891-1945) / George Popa (1912-1973) / Adrian Popescu (n. 1947) / George Ranetti (1875-1928) / Ion Heliade Rădulescu (1802-1872) / Mihai Săndulescu (1888-1916) / Marin Sorescu (1936-1997) / Eugeniu Speranţia (1888-1972) / Radu Stanca (1920-1962) / Nichita Stănescu (1933-1983) / Petre Stoica (n. 1931) / Petre Strihan (1899-1990) / George Topârceanu (1886-1937) / Corneliu Vadim Tudor (n. 1949) / Victor Tulbure (n. 1925) / Tristan Tzara (1896-1963) / Ion Vinea (1895-1964) / Vasile Voiculescu (1884-1963)
Şi, pentru a înţelege eforturile făcute de Octavian GIRIGAN, voi încheia scurta şi modesta prezentare a cărţii chiar cu începutul ei „Cuvânt înainte” a lui Marian VOCHIN:
De la început esperanto s-a vrut să fie o limbă prin care să se transmită şi să fie cunoscute realizările culturale ale tuturor popoarelor. Graţie limbii esperanto, numeroase capodopere literare aparţinând limbilor „mici” au fost făcute cunoscute în lumea întreagă, însă această posibilitate n-a fost încă exploatată pe deplin. Avantajul cel mai mare constă în faptul că traducerile în esperanto sunt făcute de către persoane ale căror limbă maternă este cea a operei traduse şi care, deci, pot să sesizeze toate nuanţele textului tradus. Limba esperanto este extrem de flexibilă din punct de vedere sintactic şi poate imita trăsăturile specifice ale limbilor originale fără a-şi distorsiona sau compromite propria ei natură, în timp ce limbile naţionale tind să fie inflexibile din punct de vedere sintactic iar faptul că esperanto este foarte bogată în rime o face să fie un mediu foarte potrivit pentru traducerea fidelă a poeziei. Bineînţeles, există şi traduceri proaste în esperanto, aşa cum există în orice altă limbă. Dar suma reuşitelor este impresionantă şi esperantistul român, de exemplu, poate ajunge la o bună cunoaştere a literaturilor finlandeză, croată, bulgară, chineză, poloneză şi maghiară – ca să numim câteva, alese la întâmplare, ceea ce nu este uşor de făcut pe alte căi. Conştienţi de acest lucru, esperantiştii români au tradus din literatura română diverse lucrări pe care le-au publicat în reviste din ţară şi străinătate. Primele traduceri din literatura română au fost Peleşul de Carmen Sylva, apărut în „Rumana Gazeto Esperantiste nr.2/aprilie 1908, tradus de Toma Aburel şi „Hora Unirii” de Vasile Alecsandri, apărută în esperantistul român nr.5/ianuarie-martie 1909, tradusă de dr. Gabriel ROBIN. În anul 1913, în antologia de traduceri din literatura universală „El parnaso de popoloj” redactată de Antoni GRABOWSKI în Varşovia apare şi poezia „Rodica” de Vasile Alecsandri. De atunci şi până astăzi s-au tradus numeroase lucrări din literatura română, unele fiind traduse de esperantişti din alte ţări. Deşi în alte ţări au fost publicate antologii de literatură naţională în esperanto (Angla antologio, Astrala antologio, Cina antologio, Franca antologio, Germana antologio, Hungara antologio, Itala antologio, Makedona antologio, etc.), în România nu a fost posibil acest lucru. Conştient de importanţa realizării unei antologii de literatură română tradusă în esperanto, poetul Octavian GIRIGAN s-a hotărât să pună în practică acest deziderat. De la început el a vrut ca aceasta să fie o lucrare reprezentativă a traducerilor din literatura română. Aceasta presupune o activitate laborioasă de documentare, atât în ţară cât şi în străinătate. Din păcate nu toţi scriitorii români reprezentativi au fost traduşi în esperanto, prin urmare a trebuit el însuşi să facă aceste traduceri. Alcătuind „Antologia literaturii române în limba esperanto” Octavian Girigan vrea să extindă şi să complinească, de se va putea, activitatea traducătorilor de limbă esperanto din literatura româna. Scopul, pe care autorului îi place să îl mărturisească, este acela de a oferi o lucrare cu toţi autorii români traduşi în esperanto, cu fragmente sau o parte din opera lor, cât mai accesibil şi fucţional, dezvoltând interesul tot mai larg pentru literatura română, privită în întregul ei. Momentul apariţiei unei asemenea lucrări, după „Rumana antologio” (scoasă la Zagreb în anul 1990 de „Internacia Kultura Servo” şi care însuma 92 de pagini din autorii români), îl socotim potrivit. Antologia literaturii române tradusă în esperanto este prima şi cea mai mare de acest fel, acum când în România reconsiderarea moştenirii culturale s-a produs printr-o serie întreagă de ediţii din clasici – căci pe aceştia îi au în vedere şi traducătorii mai întâi – cât şi prin studii dintre cele mai competente şi mai complete. Fără îndoială, lucrări de acest gen au fost destul de greu să apară, lucrarea de faţă însumând munca tuturor traducătorilor esperantişti ce au tradus din literatura română aproape 100 de ani. Nu credem că în altă limbă acest record al prezentei antologii va fi depăşit prea curând, deşi în ce ne priveşte, voim să ni se înscrie alături, în chipul cel mai eficace. Autorul antologiei s-a ferit de unele aridităţi factologice – pe care nu le dispreţuieşte, dar le socoteşte neinteresante în lucrare – ca şi aparatul bibliografic complicat, au fost înlăturate, ori, de la caz la caz, comprimate şi simplificate cu subînţelesul că cei interesaţi vor consulta lucrări mai amănunţite. Evident, oricât de mult ar fi căutat Octavian Girigan să se păstreze între graniţele unei obiectivităţi – pe care n-a vrut-o totuşi prea didactică – coloratura personală în expunere se va simţi, nu atât în stil şi în judecăţile de valoare, cât mai ales în ceea ce priveşte spaţiul acordat cutărui scriitor, curent literar sau operă.
Preferinţele n-au fost dictate însă neapărat de temperamentul celui ce a întocmit antologia, ci, mai curând de cerinţele unui cititor de literatură română tradusă în esperanto la care Octavian Girigan se gândeşte şi încearcă să-i comunice aceste traduceri.
Cele spuse mai sus nu vor să preîntâmpine eventualele obiecţii ce s-ar putea aduce lucrării, s-o sustragă, cumva, ochiului cititorului cunoscător de limbă esperanto şi amator de literatură română. Dimpotrivă, cititorii se vor putea pronunţa asupra ei în dublu sens: în acela al justeţei, cât şi în acela al intenţiilor instructive puse în carte. De altminteri, cine cunoaşte bine lucrul îşi va da seama numaidecât că Octavian Girigan a făcut o operă de popularizare numai până la un anumit punct şi nu a abdicat decât în câteva cazuri de la exigenţa obişnuită în asemenea lucrări. Gândul autorului lucrării este că problemele unei Antologii de literatură română tradusă în esperanto pot şi trebuie explicate în strânsă legătură cu traducătorii şi traducerile, fără prea multă paradă de erudiţie, cu o necesară – în acest caz – uşoară subminare a mitului cititorului atunci când acesta ameninţă să devină o prejudecată. Despre câţi cititori de limbă esperanto sunt, autorul nu-şi face probleme: frumuseţea şi uşurinţa cu care aceasta se învaţă cresc în permanenţă atuurile ei şi ea este o fereastră cu literatura română deschisă spre lume. Structura după criteriul alfabetic al scriitorilor (la literatura scrisă) şi al lucrărilor (la literatura populară), antologia prezintă nu numai textele selectate din traducerile apărute, dar şi informaţii privind lucrările traduse (lucrarea, traducătorul, data şi locul apariţiei) care nu apar în antologie. Pentru esperantiştii români, autorul antologiei a pus şi titlul (în paranteză, unde e cazul) traducerilor în româneşte. La fiecare scriitor apar date biografice fundamentale şi o serie de referinţe bibliografice privind activitatea literară a acestuia, semnătura şi o fotografie sau portret-schiţă ale autorului respectiv. Autorii mai puţin cunoscuţi, traduşi în esperanto, la care lipsesc informaţiile despre ei, au fost doar menţionaţi. Însumând peste 1300 de pagini de literatură română tradusă în esperanto, lucrarea se prezintă într-o formă grafică excepţională, care denotă o prezentare plastică caracteristică unui poet pasionat de bibliofilie.
În propriile sale traduceri apar nume noi de scriitori cunoscuţi: Ion Barbu, Ion Vinea, Benjamin Fundoianu, Iulia Haşdeu, Marin Preda, Veronica Micle, Mircea Cărtărescu, Constanţa Buzea, George Popa şi mulţi alţii. În antologie apare şi Octavian Girigan cu traducerile din poezia sa de Mina-Gabriela Dumitru şi Marian Vochin, cu o prezentare de Leonida Lari. Sunt prezente şi lucrări de artă (pictură şi desene) din autori români şi străini cunoscuţi, trecute într-un Tabel al ilustraţiilor la sfârşitul lucrării.
Rumana antologio a fost scoasă într-un numări mic de exemplare în Ediţie Bibliofilă pentru uzul autorului, numerotate de la 1 la 50, cu planşe color, evidenţiate la începutul lucrării, pentru fiecare număr. Octavian Girigan consideră ediţia bibliofilă o ediţie de lucru pentru eventualele sugestii şi corecturi în aşteptarea unei ediţii de masă. Lucrarea mai conţine şi un tabel cu indice de nume, unde este trecut fiecare autor din lucrare. La litera C s-a trecut K, iar la K nu figurează nimic (existând doar un singur nume Kulika, trecut şi acesta la C, cu K). Există şi nume nemodificate în esperanto, acolo unde s-a considerat necesar. La Vasile Alecsandri s-a trecut Aleksandri, iar în unele cazuri la „Alexandru”: Alecsandru şi Aleksandru.
Unele nume s-au trecut şi cu litere neexistând în esperanto (acolo unde a fost cazul). Unde autorul nu a avut date certe nu a pus (a se vedea la Eugen Relgis anul morţii şi Petre Strihan, Maria Popescu şi încă câteva exemple). De-a lungul anilor în România s-au mai făcut încercări de a alcătui o antologie a literaturii române în esperanto, dar acestea nu s-au finalizat din diferite motive. Unul dintre cele mai importante este acela al efortului financiar pentru o asemenea lucrare.
Prin această antologie, răspândită în lume, vom putea să arătăm că literatura română nu este cu nimic mai prejos decât literaturile altor popoare. Cititorii esperantişti din toate ţările pot astfel să cunoască lucrările reprezentative ale scriitorilor români, pe care pot la rândul lor să le traducă în limbile naţionale.
Pentru a alcătui această antologie, care presupune o muncă titanică de documentare în diverse biblioteci din ţară şi străinătate, de selectare a lucrărilor reprezentative traduse, de a traduce în esperanto scriitorii români reprezentativi, poetul Octavian GIRIGAN s-a hotărât să-şi lase deoparte volumele sale de poezii-are vreo cinci în pregătire-publicând până acum: „Cireş în visare, Socotind pe degete caii, Horă de vrăjitoare, O Sighişoară din mine, Poemele Sighişoarei, Ţipăt pe florile vântului şi două frumoase monografii istorice: Feldru, un drept la nemurire şi Locus valahicus Varare * Salve Romuli parva nepos!”.
Din acest motiv, demersul lui Octavian Girigan ni se pare merituos şi lăudabil.

* NOTĂ: În prezentarea făcută de autorul cărţii nu s-au făcut modificări privind data morţii unora dintre scriitorii care nu mai sunt în viaţă, pentru a nu “mutila” autenticul “Listei”. Din nefericire la data la care am scris această recenzie, Octavian GIRIGAN, ca şi alţi scriitori din “Listă” nu mai sunt în viaţă.

Conf.univ.dr. Gabriel I NĂSTASE

Bucureşti
15 ianuarie 2015

The post ANTOLOGIE DE POEZIE ROMÂNĂ ÎN LIMBA ESPERANTO -Ediţie bibliofilă întocmită în anul 2004 de Octavian GIRIGAN- appeared first on Pavaza.

Foto: http://ec.europa.eu/

FINANŢAREA CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE ROMÂNEŞTI – O FORMĂ FĂRĂ FOND

1. Situaţia actualǎ a cercetării ştiinţifice româneşti

În prezent, în România există trei sisteme prioritarede cercetare-dezvoltare-inovare (C-D-I): · academic (Academia Română şi academiile de ramură); · institutele publice (aflate în subordinea / coordonarea ministerelor); · universitar.

În actualul sistem naţional de CDI există şi alte structuri de cercetare-dezvoltare-inovare: · societăţi comerciale cu capital de stat, provenite din foste institute de ramură;
·societăţi comerciale cu capital privat; · fundaţii şi asociaţii private.

Sistemul de CDI existent în România nu este în măsură să asigure promovarea dezvoltării industriale, datorită unor vulnerabilităţi ale acestuia, printre care cele mai importante sunt:

– cheltuieli cu CDI extrem de mici, în comparaţie cu ţările industrializate;

– absenţa totală sau aproape totală a CDI în sectorul întreprinderilor, care, în fond, este principalul vector al inovării;

– fragmentarea CDI din sectorul public şi insuficienta orientare a acesteia spre nevoile sectorului industrial;

– slăbiciunea institutelor de CDI finanţate din fonduri publice;

– prioritate excesivă acordată, de unele din aceste institute, cercetării fundamentale, în detrimentul cercetării aplicative, fragmentarea cercetării ştiinţifice, cu efect în structurarea unor mijloace nespecifice de finanţare a universităţilor şi sectoarelor academice;

– atitudinea şi mentalitatea cercetătorilor din aceste institute, care sunt preocupaţi mai mult de perspectivele de carieră, decât de nevoile industriei naţionale;

– lipsa stimulentelor adecvate în favoarea CDI;

– gestionarea defectuoasă a fondurilor de cercetare;

– valorificarea superficială a rezultatelor CDI;

– dotarea precară a activităţii CDI;

– lipsa unei analize periodice a corelaţiei reale între necesităţile societăţii româneşti şi programele prioritare ca direcţie de cercetare în cadrul PNCDI, astfel încât să se asigure o creştere a ponderii proiectelor prioritare, ce se vor adjudeca prin licitaţie publică şi în special al celor de interes comunitar (ex. apa potabilă, apa uzată, gestionarea deşeurilor, poluarea aerului şi solului, energia, sănătatea);

– descurajarea activităţilor de inventică prin aplicarea unor taxe exagerate în raport cu venitul inventatorilor;

– criterii de evaluare la licitaţia de proiecte de excelenţă în neconcordanţă cu scopul propus şi cu opţiunile asociaţiilor profesionale de ramură.

Pe de altă parte, în România mai există, încă, o bază tehnico-materială de CDI, creată anterior revoluţiei anticomuniste, care se degradează continuu, dar şi o industrie incipientă a inovării. Cu toate acestea, procesul inovativ a fost mult frânat, prin dispariţia treptată a protagoniştilor umani şi instituţionali, precum şi prin micşorarea investiţiilor şi cheltuielilor din CDI.

În perioada de după cel de-al II lea război mondial, chiar dacă ţara noastră a intrat în zona divizată a Europei comuniste, România a continuat procesul de industrializare, care a determinat o puternică susţinere a învăţământului de toate gradele. Economia naţională cerea tot mai multă forţă de muncă calificată şi s-a dezvoltat reţeaua urbană şi rurală de şcoli, de licee, şcoli tehnice şi universităţi. În această perioadă evoluţia învăţământului românesc a fost însoţită de creşterea investiţiilor şi alocărilor bugetare pentru domeniul educaţiei, deoarece era necesară creşterea numă­rului elevilor şi al absolvenţilor cu studii medii şi superioare.

Astfel, revoluţia din anul 1989 găsea România ca fiind un stat industrial – agrar de dezvoltare medie.  Procesul brutal de dezindustrializare, ce a urmat, a condus la afectarea tuturor sferelor de activitate – socială, economică, politică, ştiinţifică, educaţională, culturală etc.

Decapitalizarea întreprinderilor româneşti, dezindustrializarea şi dezorganizarea agriculturii au transformat România, din producător net, în consumator net.

Chiar, dacă unele întreprinderi erau depăşite tehnologic, majoritatea au fost distruse din dezinteres, deoarece România nu a avut o politică industrială şi nu a avut nici interesul de a susţine învăţământul românesc, distrugând şi ce s-a clădit în anii anteriori.

            Unele investiţii străine în industrie, care au determinat un câştig în planul tehnologic şi în cel al inovării, nu au condus la structurarea unei economii competitive.

            Acum, România este lovită de o criză economică, care este amplificată de toate aceste greşeli  din trecutul recent (1990 -2013).

            Noi nu putem apela la argumentele unor economişti care susţin că alternanţa industrializare / dezindustrializare este un proces normal care se petrece în state cu economii dezvoltate, sub efectul globalizării.

În anul 2000, PIB-ul României era de 60 miliarde euro, iar exporturile erau de 12 miliarde euro. În anul 2006, investiţiile străine mai erau încă în „ofensivă”. 

În anul 2008, după o expansiune puternică a investiţiilor străine, PIB-ul urcase la 138 miliarde euro, dar în anul 2011 acesta a scăzut la 125 miliarde euro, iar bugetul educaţiei şi cercetării a reprezentat doar 3 % din PIB.

În cazul României, putem vorbi de un multiplu de crize interdependente – de natură socioeconomică, cu efectul degradării continue a educaţiei, ştiinţei, culturii, industriei şi agriculturii.

Chiar, mai mult, unii investitorii străini au început să închidă fabrici din România, sub efectul crizei internaţionale. În prezent asistăm la o “a doua dezindustrializare”, după cum se exprimă unii economisti.

Dacă la prima dezindustrializare a ţării am pus pe “butuci” educaţia şi cercetarea, ce se va mai întâmpla după cea de a doua dezindustrializare?

Dacă, odată cu dezvoltarea economică a ţării, înainte de anul 1990, s-au alocat multe fonduri construirii de locuinţe, de unităţi de învăţământ, spitale, reţele de canalizare, de distribuţie a apei potabile etc, toate contribuind treptat la urbanizarea multor localităţi, fenomenul dezindustrializării s-a răsfrânt şi asupra componentei de habitat, iar astăzi multe dintre clădirile de altădată sunt dezafectate. La tot pasul vezi ruinele fostelor platforme industriale.

Dezindustrializarea a condus şi la creşterea abandonului şcolar, dar şi a criminalităţii şi infracţionalităţii.

Majoritatea statelor Uniunii Europene parcurg un proces de dezindustrializare, însă în aceste state dezvoltate economic, industria a ajuns la maturitate. Pentru aceste state,  dezindustrializarea, ca rafinament tehnologic, este necesară pentru renunţarea la industrii aflate în declin şi delocalizarea unor activităţi productive în ţări emergente, precum România.

În cazul ţării noastre, trebuie să ne gândim serios la stimularea unui proces de reindustrializare, prin finanţarea corectă a cercetării ştiinţifice, din motive de refacere a ţării.

Cine să o facă? Din păcate, toţi miniştrii din perioada 1990-2014, care au condus şi conduc domeniul educaţiei şi cercetării, s-au dovedit incompetenţi şi/sau de rea credinţă.

2. Programe de finanţare a cercetării ştiinţifice

Din cadrul Planului National de CDI 2007 – 2013 România derulează Programele:
 

Programul ”Resurse Umane’‘

SCOP: Resurse umane, pentru cresterea numarului de cercetatori, imbunatatirea performantelor acestora, atragerea in Romania a cercetatorilor din afara granitelor tarii si cresterea atractivitatii carierei in cercetare.

Programul ”IDEI”

SCOP: Obtinerea unor rezultate stiintifice si tehnologice de varf, compatibile cu cele de nivel european reflectate prin cresterea vizibilitatii si recunoasterea internationala a cercetarii romanesti.

Programul ”Parteneriate”

SCOP: Crearea conditiilor pentru o mai buna colaborare între diferitele entitati de cercetare-dezvoltare si inovare, agenti economici si/sau unitati ale administratiei publice in vederea solutionarii problemelor identificate. 

Programul ”Inovare”

SCOP: Cresterea capacitatii de inovare, dezvoltare tehnologica si asimilare in productie a rezultatelor cercetarii, in vederea imbunatatirii competitivitatii economiei nationale si a cresterii calitatii vietii. 

Programul “Capacitati”

SCOP: Dezvoltarea capacitatilor nationale de cercetare si integrarea sistemului CDI din Romania in mediul stiintific international.

3. Deficienţe majore în evaluarea, finanţarea şi implementarea proiectelor de cercetare ştiinţifică

Publicarea recentă a rezultatelor competiţiei de proiecte Parteneriate 2013 (http://uefiscdi.gov.ro/articole/3757/Rezultate-preliminare-PCCA-2013.html), ne-a pus în situaţia de a analiza în ce măsură s-au acutizat vechile deficienţe în evaluarea, finanţarea şi implementarea proiectelor de cercetare ştiinţifică.

Procesul de evaluare a proiectelor:

Principala problemă a proiectelor propuse spre evaluare este aceea că oferă o agendă intelectuală care nu are legătură cu nevoile economiei naţionale.

În plus, erorile tehnice şi afirmaţiile incorecte au fost frecvent sesizate în cadrul evaluărilor unor cereri de finanţare din competiţiile recente, punând sub semnul întrebării calitatea evaluatorilor, unele dintre acestea fiind de natură a discredita pe plan internaţional competenţa autorităţilor române cu atribuţii în domeniul cercetării şi, în general, sectorul cercetării din România.

Lipsa de transparenţă în procesul de selectare a evaluatorilor

Lipsa unei baze de date cu experţi evaluatori la nivel naţional este de natură a genera suspiciuni legate de procesul de evaluare şi corectitudinea selecţiei evaluatorilor. Prin comparaţie, numele experţilor evaluatori care asistă Comisia Europeană sau alte agenţii care gestionează fonduri destinate cercetării în implementarea programului Horizon 2020 Framework Programme trebuie sa fie publicate, împreună cu aria de expertiză, cel puţin o dată pe an pe site-ul acestor agenţii de finanţare.

Criteriile de selecţie aplicabile la nivel comunitar presupun un nivel înalt de expertiză, o paletă considerabilă şi corespunzătoare de competenţe, echilibru între mediul academic şi institutele de cercetare, egalitatea de tratament, o distribuţie geografică echitabilă, rotaţia experţilor etc. De asemenea, conform recomandărilor Global Research Council (organizaţie ştiinţifică recunoscută pe plan internaţional) „evaluatorii ar trebui selectaţi pe baza unor criterii clare“.

Din păcate, se poate constata o aplicare necorespunzătoare, la nivel naţional, a criteriilor amintite.

De asemenea, nu există certitudinea că experţii evaluatori respectă reguli de conduită clare, incluzând, între altele, respectarea confidenţialităţii în raport cu alţi evaluatori sau cu directorii de proiecte, evaluarea echitabilă a proiectelor, evitarea conflictelor de interese,  evaluări de proiecte cu coordonator sau parteneri din aceeaşi instituţie.

Astfel, din informaţiile pe care le avem, înţelegem că în procesul de evaluare au existat situaţii în care, după ce directorii de proiect au primit evaluarea individuală (fişa finală), au fost informaţi că unul dintre evaluatori se află în conflict de interese. Asemenea situaţii ridică semne de întrebare serioase cu privire îndeplinirea de către evaluatori a obligaţiei de raportare a existenţei conflictului de interese, precum şi cu privire la funcţionarea corespunzătoare a sistemului electronic existent, care ar fi trebuit să identifice şi semnaleze asemenea situaţii.

Este neclar dacă au fost luate măsuri pentru a preîntâmpina repetarea unor situaţii precum cele amintite şi pentru sancţionarea evaluatorilor respectivi.

Grila de evaluare şi evaluările adiacente

Din informaţiile pe care le deţinem, înţelegem că factorii de evaluare utilizaţi de experţii evaluatori în evaluarea proiectelor depuse în cadrul programului „Parteneriate“ au fost aplicaţi diferenţiat. Spre exemplu, au fost situaţii în care, deşi nu exista în modelul de CV ataşat cererii de finanţare recomandarea de a prezenta factori de impact precum indicele Hirsh, anumiţi experţi evaluatori au depunctat o propunere pe baza indicelui Hirsh a directorului de proiect, ceea ce denotă o instruire necorespunzătoare a acestora privind procesul de evaluare.

De asemenea, în metodologia de evaluare nu este specificat modul în care sunt selectaţi raportorii care formează panelurile de evaluare şi nici calificările acestora.

Având in vedere faptul ca evaluarea proiectelor este efectuata de experţi diferiţi, cu scări de apreciere diferite, este necesară acordarea unei atenţii sporite comparării corecte a evaluărilor individuale. Mai mult, din informaţiile pe care le avem, reiese că în mai multe proiecte evaluate deja exista diferenţe de 30-40 puncte, sau chiar mai mult între evaluările individuale.

Nerespectarea termenelor stabilite prin calendarul competiţiei

Se constată, din păcate, faptul că termenele stabilite iniţial prin calendarul competiţiei nu au fost respectate. Această constatare se întemeiază pe următoarele:

• întârzierea cu aproape un an de la momentul finalizării procesului de evaluare şi până la desemnarea proiectelor alese în vederea finanţării în cadrul programelor „Resurse Umane“ şi „Idei“. Dinamica deosebită a domeniului biomedical, de exemplu, face ca propuneri promiţătoare la un anumit moment să „piardă startul“ la nivelul competiţiei internaţionale din cauza acestor întârzieri nepermis de mari;

• modificarea succesivă a termenului limită de depunere a proiectelor, fapt care denotă deficienţe grave de organizare şi potenţiale surse de incorectitudine. Spre exemplu, termenul limită în cazul unei competiţii stabilit pentru data de 24.05.2013 a fost modificat, prin note succesive ale Autorităţii Naţionale de Cercetare Ştiinţifică, pentru datele de 07.06.2013 (modificare operată la data de 17.15.2013), 17.06.2013 (modificare operată la data de 05.06.2013) şi respectiv, 21.06.2013 (modificare operată la data de 14.06.2013). Nerespectarea termenului limită de depunere a proiectelor creează disfuncţionalităţi şi nesiguranţă pentru grupurile de cercetare, precum şi inechităţi vizavi de propunerile finalizate şi depuse anterior modificării termenelor de depunere.

Astfel, se creează un avantaj competitiv nejustificat în beneficiul propunerilor înaintate ulterior modificării termenelor limită de depunere.

Finanţarea proiectelor

Neregulile semnalate mai sus au ca efect încălcarea principiilor predictibilităţii şi continuităţii finanţării, precum şi subfinanţarea sectorului cercetării ştiinţifice.

În plus, s-a constatat reducerea abuzivă a sumelor alocate pe proiecte, după semnarea contractelor de finanţare.

4. Este necesară o nouă politică publică a finanţării publice a proiectelor de cercetare ştiinţifică

Pentru a susţine o relansare reală a dezvoltării ţării, trebuie să definim domeniile în care România poate şi vrea să fie competitivă, prin valorificarea resurselor sale interne.

În aceste domenii, trebuie să finanţăm numai proiecte mari, inovative şi integrate, în aceste proiecte implicând educaţia şi cercetarea românească, pentru a elimina actualul sistem, care fărâmiţează finanţarea pe teme mărunte, nerelevante din punct de vedere economic.

 Implicând universităţile şi institutele de cercetare în aceste „mari proiecte”, se dezvoltă legătura acestora cu economia reală, în beneficiul dezvoltării şi al creării de noi locuri de muncă, destinate unei resurse umane înalt calificată şi inovativă.

Aceste „proiecte” pot contribui la dezvoltarea producţiei interne şi la creşterea exportului.

Conf.univ.dr. Gabriel I. NĂSTASE

The post FINANŢAREA CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE ROMÂNEŞTI – O FORMĂ FĂRĂ FOND appeared first on Pavaza.