UNIVERSUL UNEI FUNDĂTURI – Recenzia romanului „Fundătura”.  Bucureştiul este şi a fost mereu un oraş mare. Mare şi cu de toate. Cu străluciri şi cu umbre, cu palate şi cocioabe, cu oameni mari şi oameni mici, cu centru, periferii şi… mahalale. Şi astăzi, dinspre oricare orizont ai veni, deşi corporaţiile, multinaţionalele şi tot felul de altele de pe la noi au creat depozite şi infrastructuri care te zăpăcesc, vezi, totuşi, dincolo de ele, aruncate la marginea oraşului, la marginea marelui oraş, cocioabe sărăcăcioase, făcute, probabil, tot din paiantă şi acoperite cu carton asfaltat sau gudronat sau de care o fi, în care locuiesc oameni. Oameni care trăiesc din te miri ce, din măturatul străzilor, din slugărirea noilor îmbuibaţi sau din vânzare, la colţ de stradă, sau pe unde s-o nimeri, pe un leu, a unor chite de pătrunjel, de mărar, de ceapă verde, de flori de câmp, de pelin. Este vorba de cei care au rămas din cei care au mai rămas, pentru că, se ştie, marele gros, cel de câteva milioane, a fost alungat dezinvolt de conducerea de azi a României, pe meridianele Europei de Vest, să îngrijească de bătrâni, să sape şanţuri sau, dacă sunt medici, ingineri, savanţi şi creiere, să pună neuronul în slujba ştiinţei şi artei puterii atotputernicilor lumii… Ceea ce, deşi pare că nu este rău de loc, este, de fapt, dezastruos pentru milenara noastră civilizaţie din Carpaţi.

Dar, atunci, demult, foarte demult, înainte de a începe războiul şi în timpul războiului, mahalaua, un fel de zonă identitară distinctă şi nu prea, exilată de centru şi chiar de periferie, un fel de fundătură de oameni şi destine, de pestilenţe, iluzii şi credinţe în ce o fi şi în ce o da Domnul, undeva, la o margine fără margine, era un loc amărât şi pitoresc, cu uliţe înguste, tramvaie faimoase şi bodegi cu ţoiuri, vinuri, băutori cu ziua şi ţigani de mătase, cu viori, ţambale, acordeon şi contrabas.

Amărâţii visau la vreo pomană sau la vreo minune, unele dintre fetele abia mijite se vedeau amante de mahări sau jupâniţe în casele arătoase ale ajunşilor şi misterioşilor, mahării cei buni, precum Mielu, cel cu bani care-i risipea pe petreceri şi pe pomeni, ca şi mahării cei răi, precum cârciumarul Paul şi şeful Poliţiei din zonă, Zgribu, făceau legea şi toate urzelile unui spectacol halucinant.

Autorul acestui roman special – „Fundătura” –, un fel de compoziţie literară în fractali, lasă personajele să fie ce sunt, în acel amurg vişiniu dulceag care pune pe jar soarele şi răsare fanteziile nopţii, lăsându-i pe toţi să-şi pună în scenă visele, necazurile, temerile, răzbunările şi cuvintele care fac minuni. Ziţă, zugravul cel mai cel,  visează la căpătuirea Didei, fiica lui unică şi irepetabilă, harnică dar fără noroc şi fără mamă, care poartă în pântece copilul lui Mielu şi se şi vede mireasă la casa acestuia, Nae căruţaşul, se răzbună crunt, prin vărul său, spărgătorul de lacăte şi de case de bani, pe cârciumarul Paul Stefescu, zgârcit, lacom şi hapsân, pentru că l-a aruncat în stradă ca pe o zdreanţă, pentru aceasta, golindu-i, într-o noapte, în beci, toate butoaiele cu tămâioasă… Apoi Puiu Călinescu, cel ce face spectacol la „Unic”, unul dintre cele două cinematografe din Mahala, pe scena din grădină… Milica, amazoana de mahala, ajunsă sus de tot, care-şi bagă în mormânt toţi amanţii după ce le cheltuieşte averile, comisarul Zgribu, spaima tuturor, care-şi ia totdeauna partea…

Un roman alcătuit din poveşti decente de mahala, unele reale, de un pitoresc cu scaieţi de Colentina, cu amărâţi care n-au de niciunele, nici lemne de foc, nici bani, nici ţigări, nici băutură, cu visuri care nu se pot visa, cu un copil dotat – Tase – copilul Didei şi al dispărutului Mielu, ajuns la şcoală prin efortul supraomenesc al mamei sale, dar dat afară din toate şcolile, după absolvirea primelor trei clase ca premiant, pentru că a îndrăznit că-l întrebe pe învăţător ce fel de nume românesc este Hohenzollern…

Contrastul, comicul de situaţie, metafora bine strunită, naraţiunea concisă, adesea expediată, strânsă în chingile sintezei, nano-portretul, metehnele comunităţilor informale needucate, anomia socială gravă, dar şi acceptarea resemnată de către fauna mahalalei a inechităţii, a blestemului sorţii, la care se adaugă inteligenţa nativă a prostimii, care face totdeauna haz de necaz, resemnarea în faţa zidului care desparte mahalaua de restul, ranchiuna, ura şi răzbunarea tacită, haosul ancestral şi, peste toate, fundătura.

Raţionamentele şi gândurile personajelor converg mai degrabă spre o fundătură, spre un „aici suntem, aici murim”, decât spre o deschidere spre lumină, ca în romanul Singuraticul al lui Eugen Ionesco. Gabriel I. Năstase, el însuşi crescut o vreme aici, are mare grijă la nuanţe, la detalii, la cuvinte. Desigur, esenţa romanului este realitatea tristă şi fără speranţă a unei fundături, dar, în interiorul acestei identităţi, autorul descoperă perlele şi picăturile de rouă, sufletul de copil şi uriaşele conexiuni ale unei comunităţi necăjite, neorganizate, dar vie şi cu crierul acasă, dragostea faţă de semeni, de animale, de iarbă şi de florile care cresc în grădină. Toată fundătura acceptă realitatea, trăieşte în normalitatea ei mizeră, parcă într-o complicitate cu norii şi cu vântul, cu şinele de tren şi cu depozitul de lemne, cu depoul şi cu căruţa trasă de cai, mijloace prin care aceşti amărâţi îşi câştigă existenţa.

Ca şi în „Singuraticul”, unde Personajul nu are curajul să escaladeze zidul pe care-l visează şi vrea să-l escaladeze într-o zi, dar îi este prea lene să o facă, aşa şi oamenii mahalalei nu au nici puterea, nici mijloacele necesare pentru a trece dincolo de ceea ce se vede, dar speră că, într-o zi, va veni cineva să-i salveze, să-i treacă, adică, dincolo de zid. Acolo unde, ca în romanul lui Ionesco, vor descoperi o imensă lumină şi pomi înfloriţi.

Vremurile de azi au ridicat, aparent, acest zid care despărţea această fundătură de lumea cognitivă, de lumea luminoasă de dincolo de mizeria ei ancestrală, dar oamenii mahalalei Griviţa-Chibrit – şi nu numai ei –, n-au descoperit nicio lumină, ci doar acelaşi imens şi descurajant întuneric. Ba, mai mult, se pare că fundătura este acum pe cale de a cuprinde întregul oraş şi întreaga ţară.

Gheorghe Văduva

Gabriel I. NĂSTASE. „Fundătura”(roman). Editura EMIA, Deva, 2004. Autorul romanului, conf.univ.dr. Gabriel I. NĂSTASE în cadrul Facultăţii de Finanţe, Bănci şi Contabilitate a Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir”, este membru corespondent al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România (AOŞR); membru titular al Comitetului Român pentru Istoria şi Filozofia Ştiinţei şi Tehnicii (CRIFST) al Academiei Române; membru titular al Uniunii Scriitorilor din România (USR) şi membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România (UZPR)

Coperta cărţii reprezintă tabloul „Mahalaua bucureşteană”, pictat de Ionuţ GABROVEANU, membru al Asociaţiei Artiştilor Plastici din Bucureşti şi al Fundaţiei Naţionale „Henri Coandă” pentru sprijinirea tinerilor supradotaţi din România (preşedinte, prof.univ.dr. Iulian CREŢU

The post UNIVERSUL UNEI FUNDĂTURI appeared first on Pavaza.

                                     CREATORI ROMÂNI ÎN ELITA INTELIGENŢEI MONDIALE

                                                                                                      Conf.univ.dr. Gabriel I. NĂSTASE*

Cunoaşterea a fost, este şi va fi principalul obiectiv al existenţei umane, iar progresele în acest domeniu au ca efect stimularea activităţii creaţiilor de ştiinţă, tehnică şi tehnologie.

Soluţiile pentru problemele globale cu care se confruntă omenirea sunt aşteptate în primul rând din sectorul creaţiei. De aceea, interesul pentru activitatea creatorilor solitari sau grupaţi în echipe de lucru a crescut foarte mult.

Actul creator se manifestă nu numai sub raport cultural-artistic, ci şi tehnico-ştiinţific, extinzându-se din sfera teoriei ştiinţifice despre om, natură şi societate în aceea a acţiunii practice, pe care o guvernează nemijlocit. Un asemenea mod de abordare a actului creator conduce la interpretarea acestuia nu doar ca un proces de elaborare şi emitere de idei originale şi valoroase, ci şi ca aplicare cât mai rapidă în practica socială a ideilor şi soluţiilor formulate. Numai o asemenea interpretare a creativităţii ne oferă o explicaţie adecvată a evoluţiei, dezvoltării şi perfecţionării continue a civilizaţiei umane. Desigur, în cadrul procesului de creaţie, cea mai mare importanţă trebuie acordată creativităţii propriu-zise (producţiei de idei, de nou).

În literatura de specialitate, preocupările pentru definirea procesului de creaţie în domeniul tehnico-ştiinţific sunt deosebit de numeroase. Majoritatea autorilor au depăşit ideea consacrată în gândirea comună – a categorisirii oamenilor în creativi şi noncreativi, subliniind că fiecare om (conducător sau executant) este şi poate fi creator. Creativitatea se manifestă diferenţial şi depinde, în prealabil, de sistemul de educaţie, de natura activităţii, de climatul de muncă şi viaţă în care s-a dezvoltat (condiţii sociale şi materiale favorabile sau nu, manifestări libere ale creativităţii individuale şi colective etc.).

Originea actului creator trebuie căutată mai întâi în perimetrul personalităţii individuale, dar şi pe măsura evoluţiei societăţii, procesul s-a socializat tot mai mult. În concepţia modernă, creativitatea este aproape de neconceput fără integrarea persoanei în grupul social, fiind direct influenţată nu numai de nevoile şi aspiraţiile individuale, ci şi de dialectica dezvoltării societăţii în ansamblu. Astfel, grupul social devine o modalitate complexă, recunoscută pe plan mondial de activare şi valorificare a potenţialului creator individual şi microsocial. Aceiaşi autori atribuie procesului de creaţie următoarele 6 faze: identificarea problemei, adunarea de informaţii, gândirea creatoare, incubaţia, iluminarea, aplicarea soluţiei.

Personalitatea cu creativitate ridicată se caracterizează prin ascendenţa gândirii divergente (informaţii, restricţii puţine, mai multe soluţii şi altele) asupra gândirii convergente (informaţii, restricţii multe, soluţie unică şi altele) întreprinzătoare şi perseverente în a îmbunătăţi mereu ordinea existentă.

În prezent, ştiinţa şi tehnologia au un impact puternic asupra economiilor naţionale şi globale, influenţând direct prestigiul şi poziţia unei ţări în relaţiile internaţionale şi, implicit, asupra grupurilor sociale. Globalizarea determină apariţia şi reconfigurarea unor noi tendinţe ale cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice şi inovării. În felul acesta se crează noi dependenţe şi interdependenţe economice şi sociale care generează pieţe noi de produse, tehnologii şi servicii. Ca urmare, asistăm cum se modelează şi se organizează o lume într-un sistem bazat pe noi structuri instituţionale, cu noi politici, strategii şi relaţii sociale fără de care nu se poate proiecta viitorul şi noi abordări în buna lor guvernaţă.

Simbolul genialităţii, al gândirii profunde asupra vieţii care se derulează cu repeziciune şi care pune la încercare omul, obligându-l să găsească soluţii de suprevieţuire, a determinat pe artistul anonim de acum câteva mii de ani să-l zămislescă pe Gânditorul de la Hamangia (denumire dată, de altfel, de arheologii care l-au descoperit), întruchipând astfel prin acest omuleţ tot ceea ce reprezenta nevoia de cunoaştere, de autocunoaştere a omului conştient de imensitatea şi infinitatea lumii, a universului în care trăieşte plutind ca o coajă de nucă într-un imens ocean.

Frământările lui în spaţiul geografic în care trăia i-au permis să-şi lărgească şi să-şi aprofundeze cunoştinţele. Deci, cu această ocazie, omul a făcut din gândire cea mai importantă materie, materie care i-a permis să supravieţuiască şi să perpetueze specia.

Imperativul cunoaşterii în general, exprimat prin „Cunoaşte-te pe tine însuţi” rostit de înţeleptul Socrate, a devenit principalul obiectiv al existenţei umane.

De-a lungul timpului, românul a fost un iscoditor, un cercetător şi inventator care prin realizările sale a contribuit major şi, uneori, esenţial în dezvoltarea unor domenii ca: aeronautica, medicina, biologia, biochimia, chimia, fizica, biofizica, matematica şi informatica.

Fără a păstra o anumită ordine, cronologie sau un criteriu al valorii rezultatelor aplicării respectivelor realizări, voi menţiona, fără pretenţia de a epuiza, câteva dintre personalităţile ştiinţei şi tehnicii româneşti care au schimbat lumea prin forţa minţii lor.

• Traian Vuia este primul om care s-a ridicat de la pamânt cu un aparat mai greu decât aerul, echipat cu sistem propriu de decolare, propulsie şi aterizare;
• Aurel Vlaicu, un alt pionier al aviaţiei, a zburat cu un avion proiectat de el în anul 1910;
• Henri Coandă a inventat motorul cu reacţie şi a descoperit „efectul Coandă”;
• Herman Oberth a intrat în istorie ca părintele fondator al rachetei şi astronauticii;
• Victor Babeş a fost un strălucit bacteriolog şi morfopatolog, care a pus în evidenţă peste 40 de microorganisme patogene, clasificate în genul Babesia;
• Nicolae Paulescu a contribuit la descoperirea hormonului antidiabetic eliberat de pancreas, numit ulterior insulina;
• Ioan Cantacuzino, academician, medic, microbiolog, fondator al şcolii româneşti de imunologie şi patologie experimentală, care a fundamentat o metodă de vaccinare antiholerică folosită şi astăzi în ţările unde mai există cazuri de holeră;
• George Emil Palade, biolog, specialist în domeniul biologiei celulare, laureat în 1974 al premiului Nobel pentru fiziologie şi medicină;
• Lazăr Edeleanu, un savant extrem de prolific, chimistul care a sintetizat amfetamina şi a devenit cunoscut la nivel mondial pentru procesul de rafinare a petrolului cu bioxid de sulf lichid, folosit ulterior în întreaga lume;
• Ion Şt. Basgan a inventat forajul la mare adâncime, prin efectul “Basgan”, ca rezultat al “combinării” dintre completările pe care le-a adus principiului lui Arhimede, de aplicat la marile adâncimi la care lucrează garnitura de foraj în lichid şi teoria sonicităţii a savantului George (Gogu) Constantinescu;
• Costin Neniţescu este cel care a efectuat observaţii fundamentale privind reacţia cicloalchenelor cu cloruri acide catalizată de clorura de aluminiu, în ciclohexan ca solvent, (cunoscută astăzi în literatură ca “reacţia Neniţescu de acilare reductivă“) sau transferul de hidrogen “într-o formă foarte activă“, aceasta fiind prima menţionare a transferului intermolecular de ion de hidrură;
• George (Gogu) Constantinescu a creat teoria sonicităţii aplicând-o în numeroase invenţii: motorul sonic, pompa sonică, ciocanul sonic şi altele;
• Horia Hulubei, specialist de talie mondială în fizică atomică şi nucleară. El s-a distins prin importante descoperiri ştiinţifice. Astfel, a obţinut primul în lume spectre de raze X în gaze. În acest scop, el şi-a construit un spectrometru special, de concepţie proprie. Savantul român are contribuţii importante şi în fizica neutronilor, în studiul elementelor transuraniene, în studiul reacţiilor nucleare, mai ales în ce priveşte interacţiile nucleare la energii joase, medii şi înalte. A studiat, de asemenea, dezintegrarea mezonilor;
• Şerban Ţiţeica este considerat fondatorul şcolii române de fizică teoretică. A făcut cercetări în domeniul termodinamicii, a fizicii statistice, mecanicii cuantice, fizicii atomice şi în fizica particulelor elementare;
• Mihai Gavrilă, specialist în fizică cuantică, a adus contribuţii fundamentale la studiul teoretic al interacţiei sistemelor atomice cu radiaţia electromagnetică. Este considerat un continuator al şcolii româneşti de fizică cuantică fondată de Şerban Ţiţeica;
• Alexandru Proca a adus contribuţii substanţiale la dezvoltarea fizicii teoretice. Astfel, elaborează numeroase lucrări în acest domeniu vizând studiul particulelor elementare, mecanica cuantică, radioactivitatea, fizica relativistă. A descoperit ecuaţiile Proca, care l-au ajutat să demonstreze teoretic existenţa mezonilor;
• Ştefan Procopiu este descoperitor al magnetonului Bohr-Procopiu (alături de Bohr) şi al efectului Procopiu de depolarizare a luminii;
• Theodor V. Ionescu, fizician şi inventator, a avut contribuţii în fizica plasmei, fizica ionosferei, cuplaje de ioni cu electroni în plasme dense, maseri, amplificare cu magnetroni, efectul Zeeman, efecte legate de fuziunea nucleară, mecanisme cuantice ale emisiei în plasme fierbinţi, folosite în domeniul imagisticii 3 D pentru cinematografie şi televiziune;
• Ionel Solomon este recunoscut pe plan mondial de fizicieni pentru contribuţiile sale în domeniile de rezonanţă magnetică nucleară (RMN), fizica solidului, semiconductori, şi sisteme foltovoltaice pentru transformarea energiei solare în energie electrică. El a dedus ecuaţiile de spin nuclear care-i poartă numele şi a dezvoltat teoria interacţiilor dipolare magnetice nucleare în solide.

În domeniul matematicii s-au remarcat: Gheorghe Ţiţeica, Spiru Haret, Grigore Moisil, Miron Niculescu, Nicolae Popescu, Ştefan Odobleja (considerat fondatorul ciberneticii)… Dar exemplele pot continua şi cu alte personalităţi.

România a fost şi rămâne un izvor nesecat de creativitate, de personalităţi care au schimbat destinul României, dar şi al omenirii.

Toţi aceşti remarcabili creatori români sunt nu numai valori naţionale dar şi valori universale, cetăţeni ai planetei albastre, inventatori şi creatori români în elita inteligenţei mondiale.

* Membru corespondent al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România (AOŞR)

  Membru titular al Comitetului Român pentru Istoria şi Filozofia Ştiinţei şi Tehnicii (CRIFST) al Academiei Române

The post CREATORI ROMÂNI ÎN ELITA INTELIGENŢEI MONDIALE appeared first on Pavaza.

                           declară Gabriel I. NĂSTASE, director general în Ministerul Educaţiei şi Cercetării

În perioada 2001-2003 în calitatea pe care am avut-o de director general al Direcţiei de Dezvoltare Instituţională în cadrul Departamentului Cercetare al Ministerului Educaţiei şi Cercetării (MEdC), m-am implicat într-un program al „Fundaţiei Naţionale pentru Sprijinirea Tinerilor Supradotaţi” Henry Coandă, fondator şi coordonator, prof.univ. Iulian CREŢU, care viza angajarea unor tineri de excepţie, absolvenţi ai unor prestigioase facultăţi din România şi din străinătate în reţeaua unităţilor de cercetare-dezvoltare-inovare (C-D-I) din subordinea şi coordonarea MEdC. Rezultatele acestei acţiuni au fost prezentate în revista editată de Fundaţia Naţională Henry Coandă – GENIUS (fondator prof.univ.dr. Iulian CREŢU, nr. 6, decembrie 2001 – ianuarie 2002, p. 4-5).

Acţiunea „Aveţi grijă de viitorul acestei ţări” a vizat cultivarea elitei tinerilor şi promovarea acestora în activităţi de CDI care să contribuie la progresul economiei româneşti.

În continuare voi prezenta articolul care a apărut la acea dată în revista GENIUS şi care a prezentat demersurile reuşite pe care le-au iniţiat Direcţia de Dezvoltare Instituţională din cadrul Departamentului Cercetare al MEdC şi Fundaţia Naţională „Henry Coandă”.

Emigraţia reprezintă un fenomen social, economic şi politic care nu poate fi neglijat, fiind prezent în orice societate umană, indiferent de sistemul social, politic şi economic pe care-l defineşte.

Acest fenomen, la un moment dat, privează numeroase popoare de posibilitatea afirmării depline a forţei lor creatoare, datorită pierderilor economice pe care le realizează şi care le conduc inevitabil la apariţia decalajelor în dezvoltarea economico-socială.

Potrivit Institutului de Cercetare Ştiinţifică în domeniul Muncii şi Protecţiei Sociale, fenomenul emigraţiei pentru România este extrem de dăunător în sensul că în perioada 1989-1994, prin emigrarea oficială a 232 mii de persoane, România a înregistrat o pierdere estimată la 1000 miliarde de lei, adică aproximativ 5% din PIB-ul anului 1993[1]. Suma reprezintă pierderile de investiţii efectuate în capitalul uman prin formele de învăţământ pe care le-au urmat aceste persoane, pierderile bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale, datorită neplăţii impozitelor şi contribuţiilor. Nu s-au luat în calcul pierderile provocate de potenţialul inovaţional  productiv al acestor persoane în funcţie de nivelul de calificare şi pregătire profesională. În felul acesta, lichidarea sau cel mult frânarea la cote suportabile a stării de subdezvoltarea a României, în special, este greu de oprit.

Realitatea dură a fenomenului emigraţiei este extrem de complexă şi ea comportă o mulţime de aspecte menite să evite „explozia” distructivă a „bombei” emigraţiei. Las la o parte aspectul etnic al problemei, în care anumite grupuri de populaţie sunt supuse presiunii de asimilare forţată. Fapt pentru care, după cum se observă în prezent, a condus la numeroase conflicte în lume şi în special în Europa[2].

Procesul de creştere economică are la bază inclusiv factorul de emigraţie. În funcţie de calitatea persoanelor emigrate, se poate vorbi de o pierdere mai mare sau mai mică a statului în raport cu posibilităţile profesionale ale emigrantului.

În această situaţie avem de regulă mai multe tipuri profesionale de emigranţi. Emigrantul de înaltă pregătire profesională, creator şi utilizator de tehnologii şi emigrantul utilizator de tehnologii. În aprecierile făcute, nu am luat în considerare emigrantul fără calificare profesională, întrucât el nu este o „piesă” importantă în problematica pe care am abordat-o.

Eliminarea decalajelor şi apropierea relativă a nivelelor de dezvoltare economică a statelor revin politicii externe şi internaţionale pe care o aplică statul respectiv faţă de resursele umane şi faţă de preocuparea de a-şi dezvolta un sistem de cercetare dezvoltare capabil să producă tehnologii viabile pentru a contribui efectiv la realizarea de venit naţional, deci, de PROGRES.

În plus, colaborarea dintre state, indiferent de nivelul lor de dezvoltare, trebuie să asigure acel flux informaţional capabil să promoveze un transfer de tehnologie menit să modernizeze structurile economice ale ţărilor implicate în aceste forme de colaborare.

Emigraţia acestor categorii de oameni, denumită în literatura de specialitate şi „brain-drain”, este o realitate. Practica în domeniul încurajării emigraţiei specialiştilor se face, de regulă, de către marile firme şi monopoluri din ţările dezvoltate din punct de vedere economic. Preluarea acestor specialişti în care investiţia de informaţie aparţine statului care l-a format, este bussines pentru firma care-l foloseşte fără a mai investi în pregătirea respectivului emigrant, iar pierderile sunt trecute în contul ţării de unde a emigrat specialistul.

Se poate spune că decalajele tehnico-ştiinţifice sunt şi efect şi cauză în decalajele economice. Lipsa unei politici privind dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii conduce la accentuarea decalajelor faţă de ţările industrializate, iar specialiştii deja formaţi preferă o implicare profesională de anvergură şi în condiţii materiale bune în ţara care-i poate oferi aceste avantaje.

În sensul celor prezentate, în calitate de Director General al Direcţiei de Dezvoltare Instituţională în cadrul Departamentului de Cercetare al MEdC am iniţiat împreună cu Fundaţia Naţională „Henry Coandă” pentru Sprijinirea Tinerilor Supradotaţi o acţiune de integrare în activitatea de cercetare-dezvoltare a 84 de tineri, membri ai fundaţiei amintite, care au împlinit vârsta de 25 de ani şi sunt absolvenţi ai unor institute de învăţământ superior (artă, ştiinţă, medicină, filologie, jurnalism), cursuri de specialitate (masterate şi doctorate) în ţară sau în străinătate. Ca urmare a acestor acţiuni, până în prezent, au fost angajaţi 42% dintre tineri.

În perspectivă, pentru a stimula activitatea de cercetare a tinerilor, Direcţia de Dezvoltare Instituţională din cadrul MEdC, a iniţiat 3 legi: Legea Cercetării Ştiinţifice şi Dezvoltării Tehnologice, Legea privind Statutul Personalului din Cercetare-Dezvoltare şi Legea Consiliului Naţional de Atestare a Cercetării. Aceste legi, printre alte măsuri propuse, vor crea condiţii de creştere salarială în domeniul cercetării ştiinţifice şi facilităţi fiscale pentru institutele care cooptează tineri.

Totodată se va încerca majorarea de la 0,5% la 1% din buget a sumelor alocate Fondului de conducere a programului de cercetare. Ca urmare, banii vor putea fi astfel folosiţi pentru retribuirea tinerilor angajaţi şi pentru majorarea valorii proiectelor la care participă institutele respective.

Pentru a pune în operă ideile şi proiectele generoase ale fundaţiei, este necesară colaborarea cu personalităţi, oameni politici, de ştiinţă, artişti care să acţioneze dezinteresat, în spiritul moralei, al dragostei de oameni şi de ţară.

În acest sens s-au strâns ca un scut în jurul tinerilor supradotaţi, oameni de suflet, înalte conştiinţe, care au constituit în cadrul Fundaţiei Henry Coandă, „Clubul visătorilor”.

Aceste personalităţi „visează” un viitor al României bazat pe un tineret care se instruieşte la cele mai înalte cote pentru a prelua bogata moştenire în creatori şi creaţii, pentru care noi, românii, din modestie am făcut prea puţin pentru a fi cunoscuţi în lume.

Idealurile nu se realizează cu mercenari, ci numai cu visători pragmatici.

[1] În anul 2016 dimensiunea pierderilor este „cosmică”. Este firesc să ne întrebăm: Cine răspunde?

[2] Fenomenul migraţiei şi consecinţele ei apocaliptice continuă

Conf.univ.dr. Gabriel I. NĂSTASE

The post “ACŢIONĂM PENTRU A STOPA EMIGRAREA TINERETULUI CU ÎNALTĂ CALIFICARE” appeared first on Pavaza.

IN MEMORIAM
                                                            UN NUME PENTRU ETERNITATE
                                                               PROF.UNIV.DR. PAUL BRAN
                                                                         (1940-2006)

                                                                                                             Conf.univ.dr. Gabriel I. NĂSTASE

REMEMBER

Anul acesta se împlinesc 10 ani de la trecerea în nefiinţă în „ academia sufletelor lui Dumnezeu”, a prof.univ.dr. Paul Bran.
Prof.univ.dr. Paul Bran, a fost nu numai un autentic reprezentant al generaţiei sale de economişti, ci şi un dascăl de excepţie – formator de conştiinţe, şi un eminent profesor universitar- formator de cunoştinţe.
În calitatea pe care a avut-o de rector al ASE timp de două mandate, a demonstrat că învăţământul economic românesc se poate racorda la exigenţele modernizării în raport cu învăţământul economic european, practicând un management educaţional stratregic performant.
A fost deopotrivă admirat şi invidiat, dar de toţi respectat. Iubirea adevărată care i-a dat puterea să lupte cu greul vremurilor pe care le-a traversat, a cunoscut-o din partea celor dragi lui: soţia şi copiii.
A fost şi rămâne în conştiinţa celor care l-au cunoscut, un soţ şi un părinte de excepţie, un dascăl şi un profesor iubitor de oameni şi de profesie. A fost un Om şi a rămas un model, un exemplu pentru generaţiile tinere care vor absolvi ASE-ul şi nu numai.
A fost … dar a rămas … !

L-am cunoscut pe profesorul univ.dr. Paul BRAN înainte de 1990. Nu numai în calitatea pe care o avea de cadru didactic universitar, ci şi ca urmare a discuţiilor extrem de interesante pe care le-am purtat cu privire la organizarea şi modernizarea proceselor de producţie. Anii au trecut! Ne-am revăzut şi în alte împrejurări. Cea mai relevantă a fost atunci când eram consilier la Preşedinţia României. Ştiam amândoi că fusese propus, alături de alte două nume (unul dintre ele fiind cel al lui Nicolae Văcăroiu), să fie Prim Ministru. Nu a fost să fie! Destinul Profesorului univ.dr. Paul BRAN era altul!
În mintea şi sufletul meu, Paul BRAN a rămas una dintre cele mai plăcute amintiri. Am fost şi am rămas un admirator al omului şi profesorului univ.dr. Paul BRAN. L-am simpatizat, susţinut şi apreciat pentru felul lui sincer de a fi, de a se comporta cu fiecare persoană care-i solicita sprijinul.

• REPERE BIOGRAFICE

Paul BRAN s-a născut la data de 3 septembrie 1940 în comuna Topolog din judeţul Tulcea. A urmat cursurile Liceului teoretic „Mircea cel Bătrân” din Constanţa (1951-1959) şi, ulterior, pe cele ale Facultăţii de Finanţe-Credit a Academiei de Studii Economice din Bucureşti, în perioada 1960-1965. Urmare a rezultatelor deosebite obţinute din perioada studenţiei a fost cooptat în corpul profesoral al Academiei de Studii Economice, la Catedra de Finanţe.
În perioada 1965-2006 a ocupat, prin concurs, toate treptele carierei universitare*.
În anul 1975 a obţinut titlul de Doctor în Economie, specialitatea Finanţe, pe baza unei teze de doctorat intitulată: „Decizia financiară în unitatea economică”.
În acelaşi an a efectuat un stagiu de documentare şi perfecţionare în Elveţia, în cadrul Institutului de Înalte Studii Economice Internaţionale din Geneva, pe probleme privind relaţiile financiare şi monetare internaţionale.
În anul 1994 a efectuat un stagiu de documentare în SUA, pe probleme ale organizării, finanţării şi susţinerii liberei iniţiative şi a întreprinderilor mici şi mijocii.
Pofesorul Paul BRAN a publicat numeroase lucrări de specialitate.
Academia Română a recunoscut valoarea ştiinţifică a operei profesorului Paul BRAN, premiind lucrarea Economia valorii.
Pe parcursul activităţii didactice a condus seminarii şi a ţinut prelegeri la mai multe discipline.
Activitatea de coordonare a cercetării ştiinţifice a studenţilor s-a concretizat în elaborarea a numeroase lucrări de diplome.
În perioada 1990-1991 a condus Departamentul de Proiectare a Reformei Economice din cadrul Guvernului României.
În anul 1991 a înfiinţat Academia de Studii Economice din Republica Moldova unde a fost Rector de la înfiinţare până în anul 1994. În aceeaşi perioadă (1991-1994) a îndeplinit funcţia de Consilier economic al Guvernului Republicii Moldova.
Între anii 1996 şi 2004 a deţinut funcţia de Rector al Academiei de Studii Economice din Bucureşti, remarcându-se ca un veritabil promotor al modernizării acestei instituţii prestigioase şi creşterii eficienţei pregătirii studenţilor în funcţie de exigenţele actuale ale pieţii muncii.
De asemenea, în calitatea sa de vicepreşedinte şi, ulterior, de preşedinte (ales la Congresul al IV-lea al AGER, 25 mai 2001) al Asociaţiei Generale a Economiştilor din România, a participat activ la viaţa comunităţii economiştilor, identificând întotdeauna cele mai eficiente soluţii pentru rezolvarea problemelor cu care se confrunta Asociaţia.
În anul 2001, profesorului univ.dr. Paul BRAN i s-a decernat Diploma de Excelenţă şi Medalia de Argint a Băncii Naţionale a României. A fost pentru prima oară când s-a acordat o astfel de distincţie unui economist român pentru contribuţia deosebită la dezvoltarea ştiinţei economice şi la formarea economiştilor dinRomânia.

• REGRETE

Această prezentare sumară a dimensiunii profesionale a personalităţii profesorului univ.dr. Paul BRAN nu exclude latura sentimentală, apropierea şi căldura sufletească, care şi-a manifestat-o faţă de familia sa.
În rarele sale momente de linişte pe care şi le-a petrecut în mijlocul familiei, Paul BRAN a ştiut să fie soţ, tată şi bunic.
Cu siguranţă că şi-ar fi dorit ca aceste momente să se dilate până la eternitate, iar pentru fiecare clipă care se scurge ireversibil să simtă profund prezenţa atât de dragă a soţiei, copiilor şi nepoţilor lui.
Dar nu a fost să fie aşa cum şi-ar fi dorit, pentru că destinul lui era deja proiectat din ceruri pe Pământ de către bunul Dumnezeu.
Şi-a sacrificat oaza de linişte a familiei, în schimbul unei vieţi agitate, a unei lupte nemiloase şi perverse pe care ţi-o oferă câmpul de luptă a zonei publice.
Toate bătăliile purtate le-a câştigat. A reuşit să fie un luptător redutabil. A avut puţini prieteni adevăraţi. În schimb a fost înconjurat de mulţi duşmani perfizi, roşi de invidie şi incapabili de a face ceva durabil pentru semenii lor.
Profesorul univ.dr. Paul BRAN era conştient de ceea ce se întâmplă în jurul lui. Avea un suflet bun şi îi păsa de oameni şi în mod deosebit de studenţi, cărora, cu harul lui de dascăl, le modela sufletul şi mintea nu numai pentru a fi buni economişti, ci şi oameni adevăraţi, români iubitori de ţară, de popor şi de tradiţiile acestuia.
A „aprins” lumină pe unde a trecut, iradiind bunătate, pasiune şi responsabilitate, lăsând în urma lui plăcute şi statornice amintiri.
În cea mai mare parte a activităţii sale a fost un solitar.
Punctul său de sprijin a fost familia. Reuşita lui în plan profesional s-a datorat şi familiei sale, unde atmosfera de linişte, echilibru şi dragoste au fost asigurate cu devotament şi pasiune de soţia sa, profesor univ.dr. Florina BRAN.
În viaţa celor doi soţi au fost şi momente triste, necruţătoare, nemiloase care
i-au pus la grea încercare. Unul dintre aceste momente a fost şi pierderea unuia dintre fii lor (Iulian Ovidiu), în condiţii care şi acum lasă loc speculaţiilor, care te infioară şi te revoltă în acelaşi timp!
Această tragică întâmplare din viaţa familiei BRAN a reprezentat preţul curajului, patriotismului şi verticalităţii profesorului univ.dr. Paul BRAN, a îndrăznelii lui de a aduce lumina şi căldura în sufletul şi mintea fraţilor noştri de peste Prut, după îndemnul Domnului nostru Isus Hristos: „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”?
Greu de răspuns!
Cei doi soţi Paul şi Florina au primit de la Dumnezeu puterea de a trece peste această tragedie şi de a merge mai departe întăriţi şi hotărâţi pentru a-şi îndeplini misiunea divină pe acest PĂMÂNT!
Moartea l-a răpus într-un moment de slăbiciune datorat şi ingratitudinii, comportamentului duplicitar al unora pe care i-a crezut prieteni şi pe care adeseori i-a ajutat dezinteresat.
Ceea ce trebuie să ştim este că oameni ca Paul BRAN nu mor niciodată. Faptele lor sunt cele care rămân în conştiinţa generaţiilor care vin şi pleacă, aşa cum o fac uneori cu furie sau cu sublimă delicateţe valurile mării sau oceanelor atunci când izbesc ţărmul.
Anii au trecut! În inima şi sufletul celor doi soţi s-a aşezat iertarea, dar nu şi uitarea acelor momente grele.
Pe fondul acestei profunde, tăcute şi perfide supărări, inima generoasă a profesorului univ.dr. Paul BRAN a cedat!
Moartea l-a lovit necruţător şi subit la mijlocul pasajului (pasarelei) pe care l-a construit cu pasiune, care leagă Rectoratul (astăzi clădirea Ion N. Angelescu) de Comerţ (clădirea Mihai Eminescu), pe care cândva profesorul univ.dr. Silviu NEGUŞ avea să-l denumească, atât de inspirat, pasul BRAN.
Viaţa acestui om de suflet şi carte, s-a frânt într-un loc straniu, la mijlocul unui coridor din beton şi sticlă, suspendat între Pământ şi Cer, unind nu două corpuri de clădire, ci două universuri paralele: cel al vieţii şi al morţii.

A părăsit această lume, lăsându-şi trupul ostenit, fără suflare, la intrarea în „Poarta stelară”, în drum spre Rai, unde îl aşteptau spiritele celor pe care i-a iubit şi care l-au iubit deopotrivă.

Bucureşti 19.02.2016

*Mari personalităţi ale Academiei de Studii Economice, Rectorul Paul Bran (1996-2004)

The post IN MEMORIAM – PROF.UNIV.DR. PAUL BRAN appeared first on Pavaza.

IN MEMORIAM
INVENTATORUL JUSTIN CAPRĂ,
UN GENIU AL CREAŢIEI TEHNICE ROMÂNEŞTI

                                                                                                                            Conf.univ.dr. Gabriel I NĂSTASE

   Inventatorul român Justin Capră s-a născut la 22.02.1933, la Măgureni, în judeţul Prahova.
   Ultima perioadă de viaţă, inventatorul Iustin Capră a trăit-o la Filipeştii de Pădure, judeţul Prahova. Starea de sănătate a lui Iustin Capră s-a agravat pe 19 ianuarie 2015, iar la ora 19:10 a aceleiaşi zile, inima lui a încetat să mai bată, după 82 de ani!
   Despre acest ultim moment din viaţa lui Iustin Capră, Alexandru Bălai, managerul spitalului de urgenţă din Ploieşti a relatat presei următoarele: „A ajuns în stare septică, cu patologie digestivă şi dureri abdominale. S-a suspectat un infarct, dar testele efectuate au ieşit pozitive pentru bacilul Clostridium”.
Inventatorul Justin Capră a fost înhumat cu onoruri militare, la cimitirul Ghencea din Bucureşti.
Dumnezeu să-l odihnească în linişte şi pace!

   România a oferit lumii invenţii remarcabile: motorul cu reacţie, stiloul, asfaltul (invenţie realizată de Gogu Constantinescu (1881-1965). Ironia constă în faptul că România continuă să fie ultima ţară din Europa în ceea ce priveşte „infrastructura rutieră”!), forajul la mare adâncime, scaunul catapultat pentru avioanele de vânătoare, ştiinţa sonicităţii, vaccinul antiholeric (metoda lui Ion Cantacuzino se numeşte şi astăzi „Marea experienţă românească”), insulina, motorul cu apă etc.. Multe dintre invenţiile realizate de inventatori români au fost brevetate şi aplicate în afara României!
Trăim într-o ţară frumoasă, cu oameni talentaţi, dar blestemată să fie condusă de indivizi abjecţi, trădători de ţară şi neam, lipsiţi de patriotism, indiferenţi faţă de interesul naţional.
Despre modul în care au fost şi sunt trataţi inventatorii români de către autorităţi şi cum este valorificată inteligenţa românească, Sorin Dinea, preşedintele Asociaţiei Henri Coandă afirma: “Pentru a-şi putea valorifica invenţiile pe plan social, inventatorii au nevoie de bani şi de finanţatori. Oamenii cu idei şi oamenii cu bani trăiesc în lumi diferite. De aceea, pentru a evita un conflict între aceştia, legătura dintre ei e necesar a fi realizată de o entitate intermediară. Această entitate asigură dezvoltarea unei idei, protecţia şi valorificarea sa, astfel încât să câştige atât societatea, cât şi cele trei părţi. La noi însă, nu există o astfel de structură. Adevărul este că în acest moment avem în ţară cel puţin 20 de persoane care deţin idei revoluţionare, adică sunt excepţionale, şi alte câteva sute care ar putea aduce eficientizări majore, fiecare în domeniile lor de aplicare. Numai că din cauza lipsei de încredere şi de interacţiune între inventatori şi posibilii lor finanţatori, aceste idei nu pot fi încă valorificate”.
Până în 1989 Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM) era o instituţie publică al cărei rol principal era de protecţie şi valorificare a proprietăţii industriale.
După 1990, OSIM-ul a renunţat la rolul de valorificare a brevetelor de invenţie, de implementare (aplicare) a rezultatelor de cercetare-dezvoltare-inovare (CDI) în economie.
În calitatea mea de consilier în Administraţia prezidenţială a României, director general în Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi vicepreşedinte al Agenţiei Naţionale pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii (cu rang de secretar de stat), am propus realizarea şi promovarea unei strategii de dezvoltare a mediului de afaceri inovativ, precum şi înfiinţarea unei “Agenţii pentru Valorificarea Drepturilor de Proprietate Intelectuală” (inclusiv pentru valorificarea brevetelor de invenţii).
Din păcate, niciun ministru al educaţiei şi cercetării şi economiei nu şi-au dorit o astfel de agenţie sau orice altă formă de organizare în coordonarea Primului Ministru sau a unuia dintre miniştrii invocaţi. Ulterior, peste ani, s-a observat de ce. Aveau alte preocupări, altele decât cele care vizau interesul naţional. A fost unul dintre numeroasele momente când reprezentanţii instituţiilor publice au performat slab.
Justin Capră a trăit singur, în modestie şi a creat sub influenţa Divinităţii, a lui Dumnezeu. A fost un bun român şi un bun creştin ortodox. L-a iubit pe Dumnezeu, iar Dumnezeu l-a răsfăţat cu harul de a crea şi a muncii pentru progresul semenilor săi.
“Dumnezeu mi-a dat posibilitatea să mă joc. Jucându-mă, mi-am temperat neliniştea, am reuşit să dorm. Pe la 30 de ani a trebuit să iau chiar nişte calmante. Era anxietate. Chiar dacă era să cadă o frunză, mă speriam. Acum nu prea mă mai interesează părerea oamenilor şi ce se întâmplă în jur. Mi-am dat seama că viaţa este un caz particular al celei veşnice, această viaţă terestră, pe care avem obligaţia să o trăim şi să o cinstim”.
“Ceea ce am realizat eu nu sunt invenţii, sunt nişte lucrări inspirate. Tuturor ne-au căzut mere în cap, dar numai Newton descoperă legea atracţiei universale. Întrebat cum, Newton răspunde: «Am fost inspirat!». Aşa şi eu!”
Justin Capră este autorul a numai puţin de 114 invenţii, printre care: rucsacul zburător (un aparat individual de zbor; microautoturismul “Soleta”, care consumă 0,5 l/100 km şi al unei motorete care funcţiona cu acumulatori (37 Kg, 30 km/h, cu o autonomie de 80 km/h). În total, Iustin Capră a realizat peste 72 de prototipuri de autoturisme cu consum infim, şapte aparate de zbor neconvenţionale pe care le-a testat personal şi 15 motoare neconvenţionale.
Ulterior, “Rucsacul reactiv zburător” a fost preluat şi folosit de americani. În prezent aşa-numitul “rucsac reactiv zburător” asigură posibilitatea astronauţilor de a se deplasa în spaţiu, în afara navetelor spaţiale. Despre această invenţie Justin Capră declara presei: “Eu brevetasem la noi rucsacul zburător, iar patru ani mai târziu, americanii lansau un produs asemănător. Aşa a fost să fie”.
“De pildă, rucsacul zburător a avut la bază nişte idei prozaice: mă gândeam cum să sar gardul fără să vadă şeful. Nu am reuşit, iar când m-am ridicat în aer m-am şi speriat, că nu mă aşteptam. Cam asta a fost ideea. Învingerea forţei gravitaţionale, cu două jeturi, pe bază de combustibil. Nu am simţul proprietăţii, nu mă interesează cine aplică”.
Conform propriilor mărturisiri, Justin Capră a activat şi în comisii de ozenistică: “Ar fi o idioţenie să îşi imagineze cineva că suntem singurii din Univers dintre miliarde de galaxii, dar viaţa nu trebuie să semene cu o alta. Am făcut parte din nişte comisii de ozenistică şi am văzut multe minuni, care nu au nimic de-a face cu fizica newtoniană. Noi suntem nişte fiinţe mici”.
Prietenii inventatorului Justin Capră din Filipeştii de Pădure au amenajat un mic altar în atelierul său. Despre acest gest, Damian ZOTESCU, unul dintre prietenii inventatorului afirma: “A fost o inteligenţă   sclipitoare, dar nesusţinută de statul român, deşi invenţiile lui ar fi putut revoluţiona industria de maşini din întreaga lume”.
Nepotul lui Justin Capră, Valentin TĂNASE s-a gândit ca în memoria inventatorului roman să înfiinţeze un mic muzeu în modesta casă din Filipeştii de Pădure unde, în ultimii zece ani, a locuit Justin Capră: ”Vom face un colţ muzeal. Vrem să strângem tot ce a inventat şi să expunem. Trebuie să indentificăm, mai întâi, unde sunt invenţiile sale. Era un suflet mare şi a dat multe dintre ele, gratis. Acum, le vrem înapoi. Oricum, nimeni nu le poate folosi pe stradă. De ce să le ţină într-un garaj? Sunt neconvenţionale şi nu le pot înmatricula. Justin Capră era cunoscut, nimeni nu-l oprea pe stradă dacă mergea cu aşa ceva”.

The post IN MEMORIAM INVENTATORUL JUSTIN CAPRĂ, UN GENIU AL CREAŢIEI TEHNICE ROMÂNEŞTI appeared first on Pavaza.

REGĂSIREA

Destinul unor olteni

(Roman)

Editura NEVERLAND, Bucureşti, 2012

de Gabriel I. NĂSTASE

Viaţa fiecărui om este un roman. Un roman unic şi irepetabil. Fiecare dintre noi poate scrie, dacă se încumetă, acest roman, iar succesul lui este aproape garantat, desigur, dacă autorul are răbdare, dorinţa de a scrie şi puţin talent. Pentru că este sută la sută viaţă. Iar în faţa vieţii, nu există concurenţă. Şi în literatură, tot viaţa rămâne valoarea supremă. Romanul de faţă se înscrie în acest concept. Este un roman luat din viaţă. Este viaţă. Viaţă suprapusă peste două moduri de existenţă – unul de demult, dintr-un trecut ceva mai îndepărtat, al bunicilor şi străbunicilor noştri, altul trecut şi el în trecutul imediat, ca un fel de perfect simplu, specific graiului oltenesc –, care subliniază nu neapărat contrastul, cât mai ales devenirea şi, cum ar spune oltenii, brodirea. Gabriel I. Năstase a reuşit – şi a reuşit foarte bine – să fie acolo, pe firul apei în sus, undeva, între un punct şi un alt punct, unde oamenii se despart şi se rătăcesc şi, într-un final (care, la rândul lui, este tot un început), unde aceiaşi oameni, urmaşii lor sau urmaşii urmaşilor lor se regăsesc. Aceasta este esenţa romanului: regăsirea. Undeva, într-un punct din acest spaţiu al oamenilor, care poate fi chiar în această ţară sau pe această planetă, tot a oamenilor, mai aproape sau mai departe de izvoare, de miezul fierbinte al vieţii, oamenii se regăsesc. Mai ales oltenii, aceşti risipiţi prin toate colţurile ţării şi chiar ale lumii, plecaţi de acasă de rău, nu de bine, fugiţi de acasă, în sensul că şi-au luat lumea în cap şi s-au dus unde au văzut cu ochii, au darul de a se reîntâlni, de a se regăsi în perfectul lor simplu, în vorba lor repezită, dar profundă şi sfătoasă, în lumea lor unică şi irepetabilă, chiar dacă regăsirea pare o Dumnezeiască repetare, sau o reîntâlnire în voia sorţii.

Oltenii lui Gabriel I. Năstase sunt, deopotrivă, oameni sărmani, truditori cu sapa, lipiţi de lipiturile pământului, fără de niciunele, apropiaţi de viaţa târâtoarelor, robi ai pământului, lipsiţi de noroc, dar, în final, norocoşi şi, opuşi acestora, oameni fără suflet, oameni răi, născuţi răi, ca pirul sau ca buruienile otrăvitoare, care le cotropesc pe celelalte, care trăiesc din seva lor. Boieri venetici, arendaşi, jandarmi îmbuibaţi şi lipsiţi de orice cultură, acţiuni extreme, păcate care sunt mărturisite şi iertate doar în clipa dinaintea morţii, destine aleatorii, aruncate pur şi simplu în curgerea implacabilă a timpului, în drumul carelor, în zecile şi sutele de kilometri de aşteptări neaşteptate, de speranţe nesperate, de orizonturi prăbuşite. Autorul descrie uimitor de exact viaţa ţăranului nevoiaş de la începutul secolului al XX-lea, cu toate relele de atunci, cu toate chinurile unei supravieţuiri mizere, comparativ cu viaţa parveniţilor şi a unora dintre intelectualii rari şi de caracter. Acesta tablou al olteanului amărât, posac, tăcut, dar cu foarte mult bun simţ, care merge, potrivit obiceiului din strămoşi, înaintea muierii şi, atunci când ea nu-şi ţine clanţa, îi dă una peste gură, al femeii care lasă sapa la jumătatea rândului, pentru că au prins-o durerile facerii şi naşte acolo, singură, ca orice femelă din lumea animală din miezul pădurii, apoi îşi ia copilul în braţe şi îşi vede de viaţă este cutremurător. Mulţi dintre noi, cei care astăzi avem părul alb şi ne apropiem de finalul vieţii, am trăit acele vremuri extrem de dure, dar care erau mult mai curate şi mai aproape de natura umană decât scălămbăielile şi cruzimile de azi. Autorul reuşeşte să realizeze pagini vii despre acele vremuri şi despre acei oameni aruncaţi în lume, ai căror urmaşi se vor regăsi, ulterior, cu uimire, într-o altă epocă istorică, epoca în care oamenii lucrau în fabrici, aveau acces la învăţătură şi beneficiau de „originea” lor sănătoasă, de foşti argaţi, de foste slugi, oameni care au muncit cu sapa, de truditori dispreţuiţi şi ţinuţi în grajduri ca animalele.

Contrastul dintre o lume împărţită în „mizeri şi bogaţi”, cum spunea Eminescu, şi o lume în care mizerii au preluat puterea nu constituie o preocupare esenţială a autorului, aşa cum s-ar putea crede dacă s-ar trece dincolo de text şi s-au căuta identificarea semnificaţiilor. Autorul urmăreşte destinele şi nu dimensiunea politică a existenţei umane în cele două epoci şi, mai ales, la graniţa dintre ele. Această dimensiune – esenţială, desigur, într-o societate umană – este luată ca un dat, ca un cadru pe care eroii romanului nu-l pot influenţa, nu-l pot schimba şi nici nu-şi propun acest lucru. Romanul este o lungă şi interesantă succesiune de naraţiuni, de tipul celor pe care le folosesc oamenii care parcurg împreună un drum lung, o viaţă, şi umplu acest drum cu cuvinte. Oltenii povestesc mult, comentează mult, au o memorie fantastică, nu uită nici un detaliu, brodează, fac conexiuni, ţin la rubedenii şi la tot felul de legături. În anii aceia, aproape că nu exista sat important din Oltenia din care să nu fi plecare cineva spre Craiova şi, mai ales, spre Bucureşti. Unii au devenit ucenici pe la diferiţi patroni, alţii vânzători de ziare, alţii zarzavagii, la concurenţă cu bulgarii de prin satele din jurul capitalei, alţii – foarte mulţi – oameni cu carte sau tot felul de şefi şi şefuleţi. Fiecare oltean care pleca dintr-un sat spre Capitală sau spre Craiova avea un bilet către cineva, se ducea la o adresă, nu pleca aşa, hai hui, de dorul de ducă.

Romanul Regăsirea este puternic ancorat în filozofia şi fizionomia unui timp fluid de la răscruce de epoci istorice, în capacitatea oamenilor de a vieţui şi supravieţui vremurilor şi vremuirilor, în forţa destinului şi în soliditatea unor rădăcini ce par fragile şi chiar aleatoare, dar care, în esenţa lor, sunt durabile şi bine ancorate în pământul vieţii. În acelaşi timp, romanul pare o desfăşurare dinspre nori spre un soi de pământ senin, dinspre vocaţia anduranţei spre anduranţa devenirii. Epoca puterii mizerilor pare o soluţie fericită la finalul epocii puterii mizerabililor, dar, dincolo de toate acestea, romanul este o reuşită pagină de filosofie simplă, oltenească, a adevărurilor vieţii.

Gheorghe VĂDUVA

Bucureşti

The post REGĂSIREA – Destinul unor olteni appeared first on Pavaza.

 

Fratia spionilor – Istoria războiului din umbră

Istoria războiului din umbră, autori Bogdan A. PĂPĂDIE, Gabriel I. NĂSTASE. Editura PACO, Bucureşti, 2014

UMBRA CARE NU SE VEDE…

(Prefaţă)

    Lumea a avut, de când se ştie, are şi acum şi va avea mereu fel de fel de iluzii. Unele mai teribile decât altele. Unii îşi propun să pună în ordine diversitatea, alţii să diversifice unitatea, iar cei mai grei dintre greii lumii ‑ unii foarte bine ascunşi, alţii la vedere, dar tot ascunşi ‑ vor s-o facă una cu interesele lor, să-i guverneze adică arealul, idealul şi tot ce mişcă pe mapamond. Nu este prea greu, pentru că, deja s-a dovedit, identitatea care are în mână finanţele are iluzia perfectă că poate face ce vrea cu lumea aceasta şi cu oricare altă lume din lumile vizibile, invizibile sau previzibile. Poate genera crize şi războaie, poate îndatora şi distruge state întregi, poate controla controlul şi submina chiar şi subminarea (dar nu în sensul negării negaţiei, ci în cel al dublării acesteia!), chiar dacă mai circulă încă un o vorbă atentă potrivit căreia cine scoate sabia de sabie va pieri.

    Întrebarea destul de tulburătoare care încă se mai pune ‑ şi se va pune probabil din ce în ce mai tranşant ‑, despre misterele unor umbre care au adus şi aduc lumină în minţile celor care iau decizii este una esenţială: Cât întuneric şi câtă lumină produc aceste umbre? De unde, alte şi alte întrebări: Unde-i soarele care le generează? Pe care cer răsare acesta? Şi cine îl mai vede?

   Cartea de faţă pătrunde în interiorul acestor umbre şi le dezvăluie, atât cât se poate dezvălui, într-o manieră flash, dramele şi misterele.

    Există un război continuu al acestei lumi, un război fără de care n-ar exista nici gândul, nici securitatea, nici lumea şi nici viaţa. Acest război se numeşte cunoaştere. Iar cunoaştere înseamnă informaţie asimilată, adică nedeterminare înlăturată. Omul nu este altceva decât un concept cognitiv, bazat esenţialmente pe această monadă a universului cognitiv: informaţia. Deşi acest raţionament este foarte simplu, el va părea şi va apărea totdeauna ca foarte complicat şi extrem de sofisticat. Desigur, omul este sau pare a fi substanţă, energie şi informaţie. Dar numai Dumnezeu ştie dacă este numai atât! Cele trei stări ale aceleiaşi condiţii nu se departajează, ci se integrează. Ele nu pot exista decât împreună, fiecare dintre ele fiind vitală pentru celelalte şi chiar pentru sine. Dacă un singur minut n-ar avea informaţie, omul ar pieri.

    Serviciile de informaţii sunt senzorii, ochii, urechile, analizatorii şi sintetizatorii monadei universale a fiinţei umane, a societăţii, a securităţii şi a vieţii care se numeşte, aşa cum am spus mai sus, informaţie. Informaţia este cărămida cunoaşterii, atunci când se tezaurizează. Iar cărămidă, în actul construcţiei, înseamnă valoare. De aici nu rezultă că serviciile sunt factotum, că, vezi Doamne, fără ele, n-ar exista nici oameni obişnuişi, nici savanţi şi nici măgari, acestea din urmă fiind cele două categorii ultraimportante şi ultrasensibile pe care, Napoleon, în timpul bătăliilor, le dispunea în mijlocul dispozitivului, ca să fie cât mai bine protejate şi apărate. Rezultă doar că, pentru decidenţii politici, angajaţi cu trup, suflet şi tot interesul în bătălia universală pentru putere şi supravieţuire şi pentru a face faţă acesteia, ele, serviciile, culeg datele şi aproape toate ingredientele din care se extrage şi se sintetizează sau, după caz, se detaliază informaţia. Fără această informaţie, nu există nici decizie viabilă, nici putere, nici influenţă, nici supravieţuire. Fără ochi, omul este orb, fără minte, este dobitoc.  

    Serviciile de informaţii cam asta fac. Aduc şi duc în lume ceea ce ele numesc ‑ sau noi denumim ceea ce credem că generează şi numesc ele ‑ Intelligence. Intelligence-ul nu este o instituţie, ci un concept. Sau poate o instituţie a unui concept. Este ceea ce spunea Michelangelo că este statuia: o formă preexistentă în piatră, pe care sculptorul o identifică şi o scoate de acolo, redând-o văzului oamenilor. Pentru că, acolo, în piatra brută, doar el şi numai el o vede. La fel se petrec lucrurile şi cu informaţia. Procesul prin care ea, informaţia, este scoasă din noianul de date, de imagini, de fraze, de propoziţii, de cuvinte şi de tot ce se spune, se vede, se aude se numeşte intelligence şi este, deopotrivă, o ştiinţă, o experienţă îndelungată, adică o practică şi ‑ ceea ce este esenţial ‑ o artă. O artă strategică. Pentru că informaţia, chiar şi cea de la nivelul acţiunii directe, cea tactică, are totdeauna valoare strategică.

    În demersul lor, structurat, aşa cum spuneam, pe o tehnică de fractali, sunt relevate, cum de puţine ori se întâmplă, nişte adevăruri care, astăzi, în societatea noastră plină de viclenii şi stratageme, rareori mai pot fi spuse, fără reacţii viscerale din partea celor care înţeleg cu greu, mai exact, nu vor în nici un fel să înţeleagă despre ce-i vorba.

    Autorii arată că, de fapt, cam toţi, în toate timpurile şi în toate orânduirile, fac… poliţie politică, prin aceasta înţelegându-se totalitatea măsurilor în mozaic multifazic sau cu salt de frecvenţă, care se iau pentru apărarea mai mult sau mai puţin directă, mai mult sau mai puţin stratagemică (de regulă, ofensivă sau, oricum, foarte activă şi ) a unui regim politic împotriva altui regim politic, mai exact, împotriva tuturor acelor care nu-l agreează, indiferent cât de democraţi sau de autocraţi s-ar crede, indiferent de ce culoare ar fi sau ar spune că sunt. Roşie, verde, galbenă, albastră, portocalie sau amestecată, ca să nu mai vorbim de infinitele combinaţii dintre acestea.

    Deci, prima regulă în cadrul unui areal unde nu există nici reguli, nici nereguli: toată lumea face poliţie politică. Autorii nu se dau după deget, nu caută eufemisme, ci o spun direct, aşa cum le stă bine unor condeieri.

Cea de a doua regulă a unui Intelligence riguros şi dat dracului: toate serviciile de informaţii încalcă legea. Nu există spioni legali.

    Noua ordine mondială într-un sistem internaţional bazat încă pe state se rezumă de fapt la încercarea magistrală, şireată, teroristă, stratagemică şi fără nici un fel de milă, a unei elite mondiale oculte de a constitui un guvern mondial care să concentreze, în mâna ei absolută, prin toate mijloacele posibile, dar mai ales prin cele superfinanciare, puterea. Că lumea se îndreaptă, nolens, volens, spre un soi de guvernare mondială, pare o chestiune nu numai evidentă şi posibilă, ci, în perspectiva tehnologizării culturii şi în cea a unui modus vivendi bazat pe reţea, chiar necesară. Dar o elită ocultă (p. 23), însetată de putere, atunci când încearcă să sară peste etapele necesare ale unei construcţii durabile, nu numai că generează un efect de meşter Manole, dar poate produce ‑ şi chiar produce! ‑ un haos monstruos, de tipul crizelor economice şi financiare care au zguduit şi încă zguduie lumea şi, evident, de tipul unui război mondial permanent, care, din când în când erupe catastrofic.

    Conspiraţia Apocalipsei şi masoneriei, cel de al patrulea „Reich”… par poveşti. Dar nu sunt poveşti. Sunt ceva cu dus-întors, văzut în 3 D fabulos şi amplificat.

Wells, conspiraţia la vedere, a fi sinarhist adică ghidat de marii maeştrii Ascensionaţi pentru pregătirea celei de a doua veniri a lui Hristos. Marea Fraternitate Albă, planul ei ezoteric interior pentru a supraveghea trecerea la noua ordine mondiale (NOM) etc. etc…

    Termenul Al Patrulea Reich este folosit de teoreticienii conspiraţiei. Nu ca să fie mai interesanţi, ci pentru a părea mai înspăimântători de când sunt în invizibilitatea lor… Un presupus guvern mondial va fi dominat de fascişti şi de evrei… Asta vor ei să spună. La toate aceste teorii care încep să umple paginile web, se adaugă cele privind Extratereştrii şi intratereştrii. Ca totul să fie perfect pe dos…

    Lovitură de stat, elicoptere negre, promovarea consumului, cabaliştii, catharii, cavalerii templieri, rosicrucienii, francmasonii, iluminaţii etc… pun în aplicare o Nouă Ordine Mondială printr-o religie „New Age”, cultul imperial al lui Antihrist…

    Oricât de ciudate sau de înspăimântătoare şi de fantasmagorice ar părea aceste cuvinte, ştim cu toţii că ele există nu numai pe paginile reale şi virtuale, ci şi în capul unor capi care se cred încă de pe acum stăpânii absoluţi ai tuturor lumilor…

    Unele din suporturile reale ale acestor fantasmagorii se află în tehnicile de manipulare, în tehnicile de controlare a minţii, tehnici şi practici cât se poate de reale, în infinita lăcomie (şi ea existentă, în diferite proporţii, în fiecare biped uman care face umbră Terrei!)…

Papa Benedjct al XVI-lea a spus că vinovată de prăbuşirea financiară mondială este mentalitatea profitului…

…Profit, societate de consum, îndatorare infinită a fiecărui om, noi forme de sclavie, dependenţă veşnică de bănci şi de elite inculte (singura cultură a acestor elite ale umbrei fiind cea a banului), om-consumator, om-dator, om-dependent, om-de-nimic…

    Care este însă rolul serviciilor secrete în toată această nebunie a luptei pentru putere şi dominaţie planetară? (p. 30) Abia acum, în acest vortex curcubeic, au intrat în rol serviciile secrete sau fac acest lucru de când există oameni, interese şi putere? Răspunsul este unul cât se poate de simplu: Unde există un om, există un gând rău, unul bun şi cel de al treilea suspect. Unde există doi oameni, există două gânduri bune, două gânduri rele, două gânduri suspecte şi doi spioni primari, inteligenţi şi puşi pe rele. Unde există şapte miliarde de oameni, există şapte miliarde de suspecţi, şapte miliarde de spioni, 14 miliarde de ochi şi 14 miliarde de emisfere cerebrale care caută, caută şi caută… Ecce homo!

    Autorii evită să intre în acest labirint. Dar nu scapă de el. Cine a citit Arthashastra a indianului Kotylio ‑ lucrare monumentală a antichităţii, în multe volume ‑ sau doar cele vreo 30 de pagini cât are Arta războiului a lui Sun Tzî a aflat deja că anticii se spionau între ei la fel de mult precum contemporanii noşti, iar grecii n-au ezitat să folosească, pentru a crea premisele necesare cuceririi Troiei, un cal troian… „Indicaţiile” conţinute în aceste două lucrări de referinţă ale antichităţii se constituie în adevărate ghiduri chiar şi pentru spionii din ziua de azi…

    Autorii scriu câteva rânduri despre Lysandru, conducătorul spartanilor, care utiliza, în vremea aceea, o formă timpurie de scriere secretă pe tăbliţe de lemn acoperite cu ceară…

    În Imperiul Roman, exista o poliţie secretă „frumentarii”, care avea şi atribuţii de cenzură. Romanii erau experţi în manipulări politice, spionaj şi operaţii murdare. Cuvântul terorism vine de la terror-terroris, foarte obişnuit în practica legiunilor romane de supunere prin frică şi terorizare a populaţiilor cucerite. Toate puterile lumii sunt experte în aşa ceva. Nu există putere fără informaţii, nu există informaţie fără spionaj, nu există spionaj fără încălcarea legii…

   Hannibal folosea, de asemenea, culegerea de informaţii. Spionii romani au descoperit locul unde se ascundea în Nicomedia, obligându-l pe acesta să se sinucidă.

    Decebal şi Cezar se foloseau şi ei de spioni, de iscoade. Spionul lui Decebal, pe numele său cunoscut şi de noi ‑ Atticus ‑ a ajuns până în Senat. Ar fi interesant să aflăm cam câţi membri ai Parlamentului de azi al României sunt, între altele, şi spioni ai unor ţări străine care iubesc atât de mult neamul românesc…

   În fiecare legiune romană din vremea lui Cezar, existau 10 spioni sau iscoade. Unii lucrau pentru Cezar, alţii, inclusiv fidelul său, Brutus, lucrau pentru alţii… Cezar a creat chiar şi un alfabet al spionilor bazat pe substituirea literelor.

   Theodora a fost şefa spionajului bizantin, iar spionii acesteia au salvat tronul lui Iustinian. Biserica catolică nu putea să nu aibă, cum bine se ştie, o reţea amplă de spioni. Nu ştim dacă o mai are şi acum, dar aşa cum se petrec lucrurile prin Ardealul nostru de azi, mira-m-aş să nu…

   „Gentleman spy” este un concept folosit de englezi. Ceea ce înseamnă că o bună parte dintre spionii britanici proveneau din medii culturale. Pierre Alamire (1470-1536), compozitor, inginer, diplomat şi spion e un exemplu.

În Franţa, agenţii lui Richelieu au făcut istorie. Şi legendă.

Marele pictor Peter Paul Rubens (1577–1640) a acţionat şi ca mesager secret.

    Undeva, în miezul acestui volum autorii scriu: Pe înălţimea Kahlenberg din apropierea Vienei a fost fixată o inscripţie cu textul: „În amintirea soldaţilor români care, în anul 1683, în timpul asediului Vienei, au contribuit la salvarea oraşului”. Nutrind speranţa de a scăpa de suzeranitatea Porţii, dar neputând interveni direct în lupte, domnul Ţării Româneşti, Şerban Cantacuzino (1678-1688), şi cel al Moldovei, Gheorghe Duca, au ales calea unor iniţiative informative, de spionaj şi chiar a sabotajului (înlocuirea ghiulelelor din tunuri cu paie), acţionând, ca să folosim o terminologie modernă, ca „agenţi dubli”. Astfel, Şerban Cantacuzino a mijlocit circulaţia curierilor imperiali, dar şi a informaţiilor, înştiinţându-i pe austrieci, într-un moment deosebit de critic, că turcii nu mai au resurse să continue asediul.

   Stolnicul Constantin Cantacuzino (1655-1716) a fost unul dintre cărturarii vremii care s-au implicat în acţiuni informative, devenind conducătorul a ceea ce poate fi considerat primul serviciu de acest fel din Ţările Române. Printre activităţile desfăşurate la „Cancelaria secretă”, pe care a organizat-o la Curtea Veche, se numărau: primirea agenţilor care aduceau informaţii din diferite ţări, redactarea, traducerea, dar şi „deschiderea” corespondenţei secrete. Dealtfel, stolnicul a conceput şi un „cifru”. Palatul de la Mogoşoaia găzduia adesea întâlniri secrete cu trimişi străini, uneori travestiţi, care apoi erau îndrumaţi să plece pe drumuri tainice. O abilitate deosebită a stolnicului era aceea de a obţine informaţii de la interlocutori străini fără ca aceştia să-şi dea seama, mai ales în cursul unor ospeţe stropite cu vinuri bune. (…)

   Grigore I Ghica (1660-1664) l-a numit pe Nicolae Milescu Spătarul (1636-1708) agent diplomatic („capuchehaie”) la Poarta Otomană. Milescu a acţionat ca „agent de influenţare” pentru fostul domn Gheorghe Ştefan. S-a familiarizat cu metodele „spionajului diplomatic” la diferite curţi europene. Acestea au fost probabil motivele pentru care Milescu, la recomandarea lui Dosithei, patriarhul Ierusalimului, a fost primit în rândul curtenilor ţarului Rusiei, Aleksei Mihailovici, care îl va trimite într-o misiune secretă în China, unde trebuia să culeagă informaţii şi să stabilească relaţii politice confidenţiale sau, cum se specifica în mandatul („ucazul împărătesc”) primit, „să facă cercetări, folosind orice mijloace, pe lângă toţi cei ce au vreo cunoştinţă despre cele arătate şi să afle adevărul adevărat”.

(…)

    Faptul că Ţările Române prezentau interes pentru puterile europene este dovedit şi de prezenţa aici a unor agenţi. Între alţii, este vorba de Matteo Murano (?-1503), medic, dar, de fapt, agent pentru Veneţia, sosit, în august 1502, la curtea lui Ştefan cel Mare pentru a-l trata pe domnul moldovean. Unele izvoare medievale dau ca sigură asasinarea marelui domnitor român de către Murano, prin folosirea unui unguent „miraculos” otrăvit. Ordinul ar fi venit direct de la vârful Bisericii Catolice, după ce Marele Ştefan ar fi dat asigurări Porţii Otomane că nu va interveni într-un viitor conflict dintre creştini şi turci. Motiv pentru care, până mai ieri „Atletul Creştinătăţii” devine inamicul public numărul 1 al Vaticanului.

(…)

    Activitatea informativă, de spionaj, desfăşurată de Imperiul Habsburgic în Ţările Române se intensifică şi capătă un caracter tot mai organizat odată cu înfiinţarea, în 1782, a agenţiilor diplomatice. Consulii austrieci, dar şi ai altor Mari Puteri, transmiteau date preţioase, referitoare în special la intenţiile Imperiului Otoman, obţinute prin intermediul unor reţele de informatori în Ţările Române. Spre exemplu, în martie 1794, agentul „comercial” Markelius îi scrie cancelarului Austriei, Kaunitz despre „fondurile pentru plata agenţilor noştri”.

   Dar în Ţările Române acţionau şi agenţi ai Prusiei sau Angliei, astfel încât acestea deveniseră un loc important pe harta „războiului secret”, aşa cum vor rămâne şi în secolele următoare.

    Autorii spilcuiesc informaţii importante din lumea celor care s-au ocupat şi se ocupă de acest război din umbră al umbrelor de tot felul. Nu lipsesc William Moorcroft (1767-1825), considerat pionier al cunoaşterii geografiei Munţilor Himalaia, Francis Younghusband (1863-1912), care a avut un rol important în explorarea drumurilor spre India şi China. Considerat unul dintre cei mai eficienţi spioni pe care i-a avut Anglia în secolul XIX, Francis Richard Burton (1821-1890) a fost, în acelaşi timp, un explorator şi om de ştiinţă de excepţie in Orientul Mijlociu şi Africa, dar şi traducător al colecţiei de basme ”O mie şi una de nopţi”.

    Autorii vorbesc de Biroul 2 francez, de Afacerea Dreyfus, de Louise de Keroualle (1649-1734) care a fost considerată ca fiind „cea mai cunoscută dintre spioanele franţuzoaice” din secolul XVII, despre activitatea de agent a „spionului travestit”, Charles Éon de Beaumont (1728–1810), agent al serviciului secret regal („Secret du roi”) în Rusia şi Anglia, despre armata de spioni a lui Napoleon, de cei 10.000 de spioni germani, printre care se afla şi Johann Gotfried Brügemann (1750-1802), care a furat secretul războiului de ţesut din Anglia, dar şi despre baroneasa Kaulla (1850-1910), devenită amantă a ministrului Apărării al Franţei…

…Benjamin Franklin (1706-1790) a fost şi el spion… Agentele unioniste americane, agenţii lui Cuza, operaţiunea „Servieta”, trădarea lui Maiorescu, sacrificarea lui Eminescu…, „Military Intelligence” (MI5), creat în 1909, castelul Peleş devenit loc de întâlnire a unor agenţi care aveau legături cu ofiţeri din Austro-Ungaria şi au executat misiuni de recunoaştere în munţi…, Sidney George Reilly (1874-1925), cel mai important agent britanic în Rusia, „deutschland uber alles und Mata Hari”, „Sovieticul” Jack London, Moruzov şi Cristescu…, spionii atomici, Richard Sorge,agenţii dubli etc. etc.,

   Autorii nu scapă niciunul dintre momentele cruciale ale marilor bătălii din umbra şi penumbra cunoaşterii, din anticamerele colosalelor decizii care au schimbat lumea şi care, probabil, o vor duce, în cele din urmă, fie la pieire, fie la reînălţare. Managementul informaţiei este dur, spectaculos, dar necesar şi continuu. Aici nu există nici milă, nici compasiune, ci doar luptă. De aceea, serviciile secrete din toată lumea, deşi sunt controlate de parlamente şi de alţi piloni sau stâlpi ai puterii, sunt, de fapt, lăsate în deplină libertate pentru a-şi face treaba. Ele nu pot fi îngrădite, pentru că nu există garduri în domeniul informaţiei. Este o iluzie să crezi că-i poţi controla pe cei care aduc, din cele mai tenebroase umbre, crâmpeiul de lumină care ajută puterea să vadă, să înţeleagă, să existe. A dori să controlezi cu orice preţ spionii, înseamnă a-ţi tăia creanga de sub picioare, a-ţi arunca de unul singur, de bună voie şi nesilit de nimeni, ţărână în ochi. Viaţa a spionilor şi a tuturor celor care lucrează în domeniul informaţiilor este importantă doar atunci şi numai atunci când produce informaţie. De aceea, în lumea spionilor există cu totul alte legi decât cele existente în lumea obişnuită. A scrie despre o astfel de viaţă ‑ chiar dacă o cunoşti foarte bine ‑ este şi va fi totdeauna un mare risc. Riscul de a nu şti despre ce vorbeşti. Dar şi un foarte mare avantaj, atunci şi numai atunci când chiar ştii despre ce scrii. Este şi cazul autorilor acestui volum despre umbra războiului din umbră, care ştiu foarte bine despre ce vorbesc.

Gheorghe Văduva

The post Fratia spionilor – Istoria războiului din umbră appeared first on Pavaza.