REGĂSIREA – Destinul unor olteni

0
404

Regasirea

REGĂSIREA

Destinul unor olteni

(Roman)

Editura NEVERLAND, Bucureşti, 2012

de Gabriel I. NĂSTASE

Viaţa fiecărui om este un roman. Un roman unic şi irepetabil. Fiecare dintre noi poate scrie, dacă se încumetă, acest roman, iar succesul lui este aproape garantat, desigur, dacă autorul are răbdare, dorinţa de a scrie şi puţin talent. Pentru că este sută la sută viaţă. Iar în faţa vieţii, nu există concurenţă. Şi în literatură, tot viaţa rămâne valoarea supremă. Romanul de faţă se înscrie în acest concept. Este un roman luat din viaţă. Este viaţă. Viaţă suprapusă peste două moduri de existenţă – unul de demult, dintr-un trecut ceva mai îndepărtat, al bunicilor şi străbunicilor noştri, altul trecut şi el în trecutul imediat, ca un fel de perfect simplu, specific graiului oltenesc –, care subliniază nu neapărat contrastul, cât mai ales devenirea şi, cum ar spune oltenii, brodirea. Gabriel I. Năstase a reuşit – şi a reuşit foarte bine – să fie acolo, pe firul apei în sus, undeva, între un punct şi un alt punct, unde oamenii se despart şi se rătăcesc şi, într-un final (care, la rândul lui, este tot un început), unde aceiaşi oameni, urmaşii lor sau urmaşii urmaşilor lor se regăsesc. Aceasta este esenţa romanului: regăsirea. Undeva, într-un punct din acest spaţiu al oamenilor, care poate fi chiar în această ţară sau pe această planetă, tot a oamenilor, mai aproape sau mai departe de izvoare, de miezul fierbinte al vieţii, oamenii se regăsesc. Mai ales oltenii, aceşti risipiţi prin toate colţurile ţării şi chiar ale lumii, plecaţi de acasă de rău, nu de bine, fugiţi de acasă, în sensul că şi-au luat lumea în cap şi s-au dus unde au văzut cu ochii, au darul de a se reîntâlni, de a se regăsi în perfectul lor simplu, în vorba lor repezită, dar profundă şi sfătoasă, în lumea lor unică şi irepetabilă, chiar dacă regăsirea pare o Dumnezeiască repetare, sau o reîntâlnire în voia sorţii.

Oltenii lui Gabriel I. Năstase sunt, deopotrivă, oameni sărmani, truditori cu sapa, lipiţi de lipiturile pământului, fără de niciunele, apropiaţi de viaţa târâtoarelor, robi ai pământului, lipsiţi de noroc, dar, în final, norocoşi şi, opuşi acestora, oameni fără suflet, oameni răi, născuţi răi, ca pirul sau ca buruienile otrăvitoare, care le cotropesc pe celelalte, care trăiesc din seva lor. Boieri venetici, arendaşi, jandarmi îmbuibaţi şi lipsiţi de orice cultură, acţiuni extreme, păcate care sunt mărturisite şi iertate doar în clipa dinaintea morţii, destine aleatorii, aruncate pur şi simplu în curgerea implacabilă a timpului, în drumul carelor, în zecile şi sutele de kilometri de aşteptări neaşteptate, de speranţe nesperate, de orizonturi prăbuşite. Autorul descrie uimitor de exact viaţa ţăranului nevoiaş de la începutul secolului al XX-lea, cu toate relele de atunci, cu toate chinurile unei supravieţuiri mizere, comparativ cu viaţa parveniţilor şi a unora dintre intelectualii rari şi de caracter. Acesta tablou al olteanului amărât, posac, tăcut, dar cu foarte mult bun simţ, care merge, potrivit obiceiului din strămoşi, înaintea muierii şi, atunci când ea nu-şi ţine clanţa, îi dă una peste gură, al femeii care lasă sapa la jumătatea rândului, pentru că au prins-o durerile facerii şi naşte acolo, singură, ca orice femelă din lumea animală din miezul pădurii, apoi îşi ia copilul în braţe şi îşi vede de viaţă este cutremurător. Mulţi dintre noi, cei care astăzi avem părul alb şi ne apropiem de finalul vieţii, am trăit acele vremuri extrem de dure, dar care erau mult mai curate şi mai aproape de natura umană decât scălămbăielile şi cruzimile de azi. Autorul reuşeşte să realizeze pagini vii despre acele vremuri şi despre acei oameni aruncaţi în lume, ai căror urmaşi se vor regăsi, ulterior, cu uimire, într-o altă epocă istorică, epoca în care oamenii lucrau în fabrici, aveau acces la învăţătură şi beneficiau de „originea” lor sănătoasă, de foşti argaţi, de foste slugi, oameni care au muncit cu sapa, de truditori dispreţuiţi şi ţinuţi în grajduri ca animalele.

Contrastul dintre o lume împărţită în „mizeri şi bogaţi”, cum spunea Eminescu, şi o lume în care mizerii au preluat puterea nu constituie o preocupare esenţială a autorului, aşa cum s-ar putea crede dacă s-ar trece dincolo de text şi s-au căuta identificarea semnificaţiilor. Autorul urmăreşte destinele şi nu dimensiunea politică a existenţei umane în cele două epoci şi, mai ales, la graniţa dintre ele. Această dimensiune – esenţială, desigur, într-o societate umană – este luată ca un dat, ca un cadru pe care eroii romanului nu-l pot influenţa, nu-l pot schimba şi nici nu-şi propun acest lucru. Romanul este o lungă şi interesantă succesiune de naraţiuni, de tipul celor pe care le folosesc oamenii care parcurg împreună un drum lung, o viaţă, şi umplu acest drum cu cuvinte. Oltenii povestesc mult, comentează mult, au o memorie fantastică, nu uită nici un detaliu, brodează, fac conexiuni, ţin la rubedenii şi la tot felul de legături. În anii aceia, aproape că nu exista sat important din Oltenia din care să nu fi plecare cineva spre Craiova şi, mai ales, spre Bucureşti. Unii au devenit ucenici pe la diferiţi patroni, alţii vânzători de ziare, alţii zarzavagii, la concurenţă cu bulgarii de prin satele din jurul capitalei, alţii – foarte mulţi – oameni cu carte sau tot felul de şefi şi şefuleţi. Fiecare oltean care pleca dintr-un sat spre Capitală sau spre Craiova avea un bilet către cineva, se ducea la o adresă, nu pleca aşa, hai hui, de dorul de ducă.

Romanul Regăsirea este puternic ancorat în filozofia şi fizionomia unui timp fluid de la răscruce de epoci istorice, în capacitatea oamenilor de a vieţui şi supravieţui vremurilor şi vremuirilor, în forţa destinului şi în soliditatea unor rădăcini ce par fragile şi chiar aleatoare, dar care, în esenţa lor, sunt durabile şi bine ancorate în pământul vieţii. În acelaşi timp, romanul pare o desfăşurare dinspre nori spre un soi de pământ senin, dinspre vocaţia anduranţei spre anduranţa devenirii. Epoca puterii mizerilor pare o soluţie fericită la finalul epocii puterii mizerabililor, dar, dincolo de toate acestea, romanul este o reuşită pagină de filosofie simplă, oltenească, a adevărurilor vieţii.

Gheorghe VĂDUVA

Bucureşti

Ţi-a plăcut acest articol? Abonează-te prin mail!

Lasă un răspuns