UNIVERSUL UNEI FUNDĂTURI – Recenzia romanului „Fundătura”. Bucureştiul este şi a fost mereu un oraş mare. Mare şi cu de toate. Cu străluciri şi cu umbre, cu palate şi cocioabe, cu oameni mari şi oameni mici, cu centru, periferii şi… mahalale. Şi astăzi, dinspre oricare orizont ai veni, deşi corporaţiile, multinaţionalele şi tot felul de altele de pe la noi au creat depozite şi infrastructuri care te zăpăcesc, vezi, totuşi, dincolo de ele, aruncate la marginea oraşului, la marginea marelui oraş, cocioabe sărăcăcioase, făcute, probabil, tot din paiantă şi acoperite cu carton asfaltat sau gudronat sau de care o fi, în care locuiesc oameni. Oameni care trăiesc din te miri ce, din măturatul străzilor, din slugărirea noilor îmbuibaţi sau din vânzare, la colţ de stradă, sau pe unde s-o nimeri, pe un leu, a unor chite de pătrunjel, de mărar, de ceapă verde, de flori de câmp, de pelin. Este vorba de cei care au rămas din cei care au mai rămas, pentru că, se ştie, marele gros, cel de câteva milioane, a fost alungat dezinvolt de conducerea de azi a României, pe meridianele Europei de Vest, să îngrijească de bătrâni, să sape şanţuri sau, dacă sunt medici, ingineri, savanţi şi creiere, să pună neuronul în slujba ştiinţei şi artei puterii atotputernicilor lumii… Ceea ce, deşi pare că nu este rău de loc, este, de fapt, dezastruos pentru milenara noastră civilizaţie din Carpaţi.
Dar, atunci, demult, foarte demult, înainte de a începe războiul şi în timpul războiului, mahalaua, un fel de zonă identitară distinctă şi nu prea, exilată de centru şi chiar de periferie, un fel de fundătură de oameni şi destine, de pestilenţe, iluzii şi credinţe în ce o fi şi în ce o da Domnul, undeva, la o margine fără margine, era un loc amărât şi pitoresc, cu uliţe înguste, tramvaie faimoase şi bodegi cu ţoiuri, vinuri, băutori cu ziua şi ţigani de mătase, cu viori, ţambale, acordeon şi contrabas.
Amărâţii visau la vreo pomană sau la vreo minune, unele dintre fetele abia mijite se vedeau amante de mahări sau jupâniţe în casele arătoase ale ajunşilor şi misterioşilor, mahării cei buni, precum Mielu, cel cu bani care-i risipea pe petreceri şi pe pomeni, ca şi mahării cei răi, precum cârciumarul Paul şi şeful Poliţiei din zonă, Zgribu, făceau legea şi toate urzelile unui spectacol halucinant.
Autorul acestui roman special – „Fundătura” –, un fel de compoziţie literară în fractali, lasă personajele să fie ce sunt, în acel amurg vişiniu dulceag care pune pe jar soarele şi răsare fanteziile nopţii, lăsându-i pe toţi să-şi pună în scenă visele, necazurile, temerile, răzbunările şi cuvintele care fac minuni. Ziţă, zugravul cel mai cel, visează la căpătuirea Didei, fiica lui unică şi irepetabilă, harnică dar fără noroc şi fără mamă, care poartă în pântece copilul lui Mielu şi se şi vede mireasă la casa acestuia, Nae căruţaşul, se răzbună crunt, prin vărul său, spărgătorul de lacăte şi de case de bani, pe cârciumarul Paul Stefescu, zgârcit, lacom şi hapsân, pentru că l-a aruncat în stradă ca pe o zdreanţă, pentru aceasta, golindu-i, într-o noapte, în beci, toate butoaiele cu tămâioasă… Apoi Puiu Călinescu, cel ce face spectacol la „Unic”, unul dintre cele două cinematografe din Mahala, pe scena din grădină… Milica, amazoana de mahala, ajunsă sus de tot, care-şi bagă în mormânt toţi amanţii după ce le cheltuieşte averile, comisarul Zgribu, spaima tuturor, care-şi ia totdeauna partea…
Un roman alcătuit din poveşti decente de mahala, unele reale, de un pitoresc cu scaieţi de Colentina, cu amărâţi care n-au de niciunele, nici lemne de foc, nici bani, nici ţigări, nici băutură, cu visuri care nu se pot visa, cu un copil dotat – Tase – copilul Didei şi al dispărutului Mielu, ajuns la şcoală prin efortul supraomenesc al mamei sale, dar dat afară din toate şcolile, după absolvirea primelor trei clase ca premiant, pentru că a îndrăznit că-l întrebe pe învăţător ce fel de nume românesc este Hohenzollern…
Contrastul, comicul de situaţie, metafora bine strunită, naraţiunea concisă, adesea expediată, strânsă în chingile sintezei, nano-portretul, metehnele comunităţilor informale needucate, anomia socială gravă, dar şi acceptarea resemnată de către fauna mahalalei a inechităţii, a blestemului sorţii, la care se adaugă inteligenţa nativă a prostimii, care face totdeauna haz de necaz, resemnarea în faţa zidului care desparte mahalaua de restul, ranchiuna, ura şi răzbunarea tacită, haosul ancestral şi, peste toate, fundătura.
Raţionamentele şi gândurile personajelor converg mai degrabă spre o fundătură, spre un „aici suntem, aici murim”, decât spre o deschidere spre lumină, ca în romanul Singuraticul al lui Eugen Ionesco. Gabriel I. Năstase, el însuşi crescut o vreme aici, are mare grijă la nuanţe, la detalii, la cuvinte. Desigur, esenţa romanului este realitatea tristă şi fără speranţă a unei fundături, dar, în interiorul acestei identităţi, autorul descoperă perlele şi picăturile de rouă, sufletul de copil şi uriaşele conexiuni ale unei comunităţi necăjite, neorganizate, dar vie şi cu crierul acasă, dragostea faţă de semeni, de animale, de iarbă şi de florile care cresc în grădină. Toată fundătura acceptă realitatea, trăieşte în normalitatea ei mizeră, parcă într-o complicitate cu norii şi cu vântul, cu şinele de tren şi cu depozitul de lemne, cu depoul şi cu căruţa trasă de cai, mijloace prin care aceşti amărâţi îşi câştigă existenţa.
Ca şi în „Singuraticul”, unde Personajul nu are curajul să escaladeze zidul pe care-l visează şi vrea să-l escaladeze într-o zi, dar îi este prea lene să o facă, aşa şi oamenii mahalalei nu au nici puterea, nici mijloacele necesare pentru a trece dincolo de ceea ce se vede, dar speră că, într-o zi, va veni cineva să-i salveze, să-i treacă, adică, dincolo de zid. Acolo unde, ca în romanul lui Ionesco, vor descoperi o imensă lumină şi pomi înfloriţi.
Vremurile de azi au ridicat, aparent, acest zid care despărţea această fundătură de lumea cognitivă, de lumea luminoasă de dincolo de mizeria ei ancestrală, dar oamenii mahalalei Griviţa-Chibrit – şi nu numai ei –, n-au descoperit nicio lumină, ci doar acelaşi imens şi descurajant întuneric. Ba, mai mult, se pare că fundătura este acum pe cale de a cuprinde întregul oraş şi întreaga ţară.
Gheorghe Văduva
Gabriel I. NĂSTASE. „Fundătura”(roman). Editura EMIA, Deva, 2004. Autorul romanului, conf.univ.dr. Gabriel I. NĂSTASE în cadrul Facultăţii de Finanţe, Bănci şi Contabilitate a Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir”, este membru corespondent al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România (AOŞR); membru titular al Comitetului Român pentru Istoria şi Filozofia Ştiinţei şi Tehnicii (CRIFST) al Academiei Române; membru titular al Uniunii Scriitorilor din România (USR) şi membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România (UZPR)
Coperta cărţii reprezintă tabloul „Mahalaua bucureşteană”, pictat de Ionuţ GABROVEANU, membru al Asociaţiei Artiştilor Plastici din Bucureşti şi al Fundaţiei Naţionale „Henri Coandă” pentru sprijinirea tinerilor supradotaţi din România (preşedinte, prof.univ.dr. Iulian CREŢU