Fratia spionilor – Istoria războiului din umbră
Istoria războiului din umbră, autori Bogdan A. PĂPĂDIE, Gabriel I. NĂSTASE. Editura PACO, Bucureşti, 2014
UMBRA CARE NU SE VEDE…
(Prefaţă)
Lumea a avut, de când se ştie, are şi acum şi va avea mereu fel de fel de iluzii. Unele mai teribile decât altele. Unii îşi propun să pună în ordine diversitatea, alţii să diversifice unitatea, iar cei mai grei dintre greii lumii ‑ unii foarte bine ascunşi, alţii la vedere, dar tot ascunşi ‑ vor s-o facă una cu interesele lor, să-i guverneze adică arealul, idealul şi tot ce mişcă pe mapamond. Nu este prea greu, pentru că, deja s-a dovedit, identitatea care are în mână finanţele are iluzia perfectă că poate face ce vrea cu lumea aceasta şi cu oricare altă lume din lumile vizibile, invizibile sau previzibile. Poate genera crize şi războaie, poate îndatora şi distruge state întregi, poate controla controlul şi submina chiar şi subminarea (dar nu în sensul negării negaţiei, ci în cel al dublării acesteia!), chiar dacă mai circulă încă un o vorbă atentă potrivit căreia cine scoate sabia de sabie va pieri.
Întrebarea destul de tulburătoare care încă se mai pune ‑ şi se va pune probabil din ce în ce mai tranşant ‑, despre misterele unor umbre care au adus şi aduc lumină în minţile celor care iau decizii este una esenţială: Cât întuneric şi câtă lumină produc aceste umbre? De unde, alte şi alte întrebări: Unde-i soarele care le generează? Pe care cer răsare acesta? Şi cine îl mai vede?
Cartea de faţă pătrunde în interiorul acestor umbre şi le dezvăluie, atât cât se poate dezvălui, într-o manieră flash, dramele şi misterele.
Există un război continuu al acestei lumi, un război fără de care n-ar exista nici gândul, nici securitatea, nici lumea şi nici viaţa. Acest război se numeşte cunoaştere. Iar cunoaştere înseamnă informaţie asimilată, adică nedeterminare înlăturată. Omul nu este altceva decât un concept cognitiv, bazat esenţialmente pe această monadă a universului cognitiv: informaţia. Deşi acest raţionament este foarte simplu, el va părea şi va apărea totdeauna ca foarte complicat şi extrem de sofisticat. Desigur, omul este sau pare a fi substanţă, energie şi informaţie. Dar numai Dumnezeu ştie dacă este numai atât! Cele trei stări ale aceleiaşi condiţii nu se departajează, ci se integrează. Ele nu pot exista decât împreună, fiecare dintre ele fiind vitală pentru celelalte şi chiar pentru sine. Dacă un singur minut n-ar avea informaţie, omul ar pieri.
Serviciile de informaţii sunt senzorii, ochii, urechile, analizatorii şi sintetizatorii monadei universale a fiinţei umane, a societăţii, a securităţii şi a vieţii care se numeşte, aşa cum am spus mai sus, informaţie. Informaţia este cărămida cunoaşterii, atunci când se tezaurizează. Iar cărămidă, în actul construcţiei, înseamnă valoare. De aici nu rezultă că serviciile sunt factotum, că, vezi Doamne, fără ele, n-ar exista nici oameni obişnuişi, nici savanţi şi nici măgari, acestea din urmă fiind cele două categorii ultraimportante şi ultrasensibile pe care, Napoleon, în timpul bătăliilor, le dispunea în mijlocul dispozitivului, ca să fie cât mai bine protejate şi apărate. Rezultă doar că, pentru decidenţii politici, angajaţi cu trup, suflet şi tot interesul în bătălia universală pentru putere şi supravieţuire şi pentru a face faţă acesteia, ele, serviciile, culeg datele şi aproape toate ingredientele din care se extrage şi se sintetizează sau, după caz, se detaliază informaţia. Fără această informaţie, nu există nici decizie viabilă, nici putere, nici influenţă, nici supravieţuire. Fără ochi, omul este orb, fără minte, este dobitoc.
Serviciile de informaţii cam asta fac. Aduc şi duc în lume ceea ce ele numesc ‑ sau noi denumim ceea ce credem că generează şi numesc ele ‑ Intelligence. Intelligence-ul nu este o instituţie, ci un concept. Sau poate o instituţie a unui concept. Este ceea ce spunea Michelangelo că este statuia: o formă preexistentă în piatră, pe care sculptorul o identifică şi o scoate de acolo, redând-o văzului oamenilor. Pentru că, acolo, în piatra brută, doar el şi numai el o vede. La fel se petrec lucrurile şi cu informaţia. Procesul prin care ea, informaţia, este scoasă din noianul de date, de imagini, de fraze, de propoziţii, de cuvinte şi de tot ce se spune, se vede, se aude se numeşte intelligence şi este, deopotrivă, o ştiinţă, o experienţă îndelungată, adică o practică şi ‑ ceea ce este esenţial ‑ o artă. O artă strategică. Pentru că informaţia, chiar şi cea de la nivelul acţiunii directe, cea tactică, are totdeauna valoare strategică.
În demersul lor, structurat, aşa cum spuneam, pe o tehnică de fractali, sunt relevate, cum de puţine ori se întâmplă, nişte adevăruri care, astăzi, în societatea noastră plină de viclenii şi stratageme, rareori mai pot fi spuse, fără reacţii viscerale din partea celor care înţeleg cu greu, mai exact, nu vor în nici un fel să înţeleagă despre ce-i vorba.
Autorii arată că, de fapt, cam toţi, în toate timpurile şi în toate orânduirile, fac… poliţie politică, prin aceasta înţelegându-se totalitatea măsurilor în mozaic multifazic sau cu salt de frecvenţă, care se iau pentru apărarea mai mult sau mai puţin directă, mai mult sau mai puţin stratagemică (de regulă, ofensivă sau, oricum, foarte activă şi ) a unui regim politic împotriva altui regim politic, mai exact, împotriva tuturor acelor care nu-l agreează, indiferent cât de democraţi sau de autocraţi s-ar crede, indiferent de ce culoare ar fi sau ar spune că sunt. Roşie, verde, galbenă, albastră, portocalie sau amestecată, ca să nu mai vorbim de infinitele combinaţii dintre acestea.
Deci, prima regulă în cadrul unui areal unde nu există nici reguli, nici nereguli: toată lumea face poliţie politică. Autorii nu se dau după deget, nu caută eufemisme, ci o spun direct, aşa cum le stă bine unor condeieri.
Cea de a doua regulă a unui Intelligence riguros şi dat dracului: toate serviciile de informaţii încalcă legea. Nu există spioni legali.
Noua ordine mondială într-un sistem internaţional bazat încă pe state se rezumă de fapt la încercarea magistrală, şireată, teroristă, stratagemică şi fără nici un fel de milă, a unei elite mondiale oculte de a constitui un guvern mondial care să concentreze, în mâna ei absolută, prin toate mijloacele posibile, dar mai ales prin cele superfinanciare, puterea. Că lumea se îndreaptă, nolens, volens, spre un soi de guvernare mondială, pare o chestiune nu numai evidentă şi posibilă, ci, în perspectiva tehnologizării culturii şi în cea a unui modus vivendi bazat pe reţea, chiar necesară. Dar o elită ocultă (p. 23), însetată de putere, atunci când încearcă să sară peste etapele necesare ale unei construcţii durabile, nu numai că generează un efect de meşter Manole, dar poate produce ‑ şi chiar produce! ‑ un haos monstruos, de tipul crizelor economice şi financiare care au zguduit şi încă zguduie lumea şi, evident, de tipul unui război mondial permanent, care, din când în când erupe catastrofic.
Conspiraţia Apocalipsei şi masoneriei, cel de al patrulea „Reich”… par poveşti. Dar nu sunt poveşti. Sunt ceva cu dus-întors, văzut în 3 D fabulos şi amplificat.
Wells, conspiraţia la vedere, a fi sinarhist adică ghidat de marii maeştrii Ascensionaţi pentru pregătirea celei de a doua veniri a lui Hristos. Marea Fraternitate Albă, planul ei ezoteric interior pentru a supraveghea trecerea la noua ordine mondiale (NOM) etc. etc…
Termenul Al Patrulea Reich este folosit de teoreticienii conspiraţiei. Nu ca să fie mai interesanţi, ci pentru a părea mai înspăimântători de când sunt în invizibilitatea lor… Un presupus guvern mondial va fi dominat de fascişti şi de evrei… Asta vor ei să spună. La toate aceste teorii care încep să umple paginile web, se adaugă cele privind Extratereştrii şi intratereştrii. Ca totul să fie perfect pe dos…
Lovitură de stat, elicoptere negre, promovarea consumului, cabaliştii, catharii, cavalerii templieri, rosicrucienii, francmasonii, iluminaţii etc… pun în aplicare o Nouă Ordine Mondială printr-o religie „New Age”, cultul imperial al lui Antihrist…
Oricât de ciudate sau de înspăimântătoare şi de fantasmagorice ar părea aceste cuvinte, ştim cu toţii că ele există nu numai pe paginile reale şi virtuale, ci şi în capul unor capi care se cred încă de pe acum stăpânii absoluţi ai tuturor lumilor…
Unele din suporturile reale ale acestor fantasmagorii se află în tehnicile de manipulare, în tehnicile de controlare a minţii, tehnici şi practici cât se poate de reale, în infinita lăcomie (şi ea existentă, în diferite proporţii, în fiecare biped uman care face umbră Terrei!)…
Papa Benedjct al XVI-lea a spus că vinovată de prăbuşirea financiară mondială este mentalitatea profitului…
…Profit, societate de consum, îndatorare infinită a fiecărui om, noi forme de sclavie, dependenţă veşnică de bănci şi de elite inculte (singura cultură a acestor elite ale umbrei fiind cea a banului), om-consumator, om-dator, om-dependent, om-de-nimic…
Care este însă rolul serviciilor secrete în toată această nebunie a luptei pentru putere şi dominaţie planetară? (p. 30) Abia acum, în acest vortex curcubeic, au intrat în rol serviciile secrete sau fac acest lucru de când există oameni, interese şi putere? Răspunsul este unul cât se poate de simplu: Unde există un om, există un gând rău, unul bun şi cel de al treilea suspect. Unde există doi oameni, există două gânduri bune, două gânduri rele, două gânduri suspecte şi doi spioni primari, inteligenţi şi puşi pe rele. Unde există şapte miliarde de oameni, există şapte miliarde de suspecţi, şapte miliarde de spioni, 14 miliarde de ochi şi 14 miliarde de emisfere cerebrale care caută, caută şi caută… Ecce homo!
Autorii evită să intre în acest labirint. Dar nu scapă de el. Cine a citit Arthashastra a indianului Kotylio ‑ lucrare monumentală a antichităţii, în multe volume ‑ sau doar cele vreo 30 de pagini cât are Arta războiului a lui Sun Tzî a aflat deja că anticii se spionau între ei la fel de mult precum contemporanii noşti, iar grecii n-au ezitat să folosească, pentru a crea premisele necesare cuceririi Troiei, un cal troian… „Indicaţiile” conţinute în aceste două lucrări de referinţă ale antichităţii se constituie în adevărate ghiduri chiar şi pentru spionii din ziua de azi…
Autorii scriu câteva rânduri despre Lysandru, conducătorul spartanilor, care utiliza, în vremea aceea, o formă timpurie de scriere secretă pe tăbliţe de lemn acoperite cu ceară…
În Imperiul Roman, exista o poliţie secretă „frumentarii”, care avea şi atribuţii de cenzură. Romanii erau experţi în manipulări politice, spionaj şi operaţii murdare. Cuvântul terorism vine de la terror-terroris, foarte obişnuit în practica legiunilor romane de supunere prin frică şi terorizare a populaţiilor cucerite. Toate puterile lumii sunt experte în aşa ceva. Nu există putere fără informaţii, nu există informaţie fără spionaj, nu există spionaj fără încălcarea legii…
Hannibal folosea, de asemenea, culegerea de informaţii. Spionii romani au descoperit locul unde se ascundea în Nicomedia, obligându-l pe acesta să se sinucidă.
Decebal şi Cezar se foloseau şi ei de spioni, de iscoade. Spionul lui Decebal, pe numele său cunoscut şi de noi ‑ Atticus ‑ a ajuns până în Senat. Ar fi interesant să aflăm cam câţi membri ai Parlamentului de azi al României sunt, între altele, şi spioni ai unor ţări străine care iubesc atât de mult neamul românesc…
În fiecare legiune romană din vremea lui Cezar, existau 10 spioni sau iscoade. Unii lucrau pentru Cezar, alţii, inclusiv fidelul său, Brutus, lucrau pentru alţii… Cezar a creat chiar şi un alfabet al spionilor bazat pe substituirea literelor.
Theodora a fost şefa spionajului bizantin, iar spionii acesteia au salvat tronul lui Iustinian. Biserica catolică nu putea să nu aibă, cum bine se ştie, o reţea amplă de spioni. Nu ştim dacă o mai are şi acum, dar aşa cum se petrec lucrurile prin Ardealul nostru de azi, mira-m-aş să nu…
„Gentleman spy” este un concept folosit de englezi. Ceea ce înseamnă că o bună parte dintre spionii britanici proveneau din medii culturale. Pierre Alamire (1470-1536), compozitor, inginer, diplomat şi spion e un exemplu.
În Franţa, agenţii lui Richelieu au făcut istorie. Şi legendă.
Marele pictor Peter Paul Rubens (1577–1640) a acţionat şi ca mesager secret.
Undeva, în miezul acestui volum autorii scriu: Pe înălţimea Kahlenberg din apropierea Vienei a fost fixată o inscripţie cu textul: „În amintirea soldaţilor români care, în anul 1683, în timpul asediului Vienei, au contribuit la salvarea oraşului”. Nutrind speranţa de a scăpa de suzeranitatea Porţii, dar neputând interveni direct în lupte, domnul Ţării Româneşti, Şerban Cantacuzino (1678-1688), şi cel al Moldovei, Gheorghe Duca, au ales calea unor iniţiative informative, de spionaj şi chiar a sabotajului (înlocuirea ghiulelelor din tunuri cu paie), acţionând, ca să folosim o terminologie modernă, ca „agenţi dubli”. Astfel, Şerban Cantacuzino a mijlocit circulaţia curierilor imperiali, dar şi a informaţiilor, înştiinţându-i pe austrieci, într-un moment deosebit de critic, că turcii nu mai au resurse să continue asediul.
Stolnicul Constantin Cantacuzino (1655-1716) a fost unul dintre cărturarii vremii care s-au implicat în acţiuni informative, devenind conducătorul a ceea ce poate fi considerat primul serviciu de acest fel din Ţările Române. Printre activităţile desfăşurate la „Cancelaria secretă”, pe care a organizat-o la Curtea Veche, se numărau: primirea agenţilor care aduceau informaţii din diferite ţări, redactarea, traducerea, dar şi „deschiderea” corespondenţei secrete. Dealtfel, stolnicul a conceput şi un „cifru”. Palatul de la Mogoşoaia găzduia adesea întâlniri secrete cu trimişi străini, uneori travestiţi, care apoi erau îndrumaţi să plece pe drumuri tainice. O abilitate deosebită a stolnicului era aceea de a obţine informaţii de la interlocutori străini fără ca aceştia să-şi dea seama, mai ales în cursul unor ospeţe stropite cu vinuri bune. (…)
Grigore I Ghica (1660-1664) l-a numit pe Nicolae Milescu Spătarul (1636-1708) agent diplomatic („capuchehaie”) la Poarta Otomană. Milescu a acţionat ca „agent de influenţare” pentru fostul domn Gheorghe Ştefan. S-a familiarizat cu metodele „spionajului diplomatic” la diferite curţi europene. Acestea au fost probabil motivele pentru care Milescu, la recomandarea lui Dosithei, patriarhul Ierusalimului, a fost primit în rândul curtenilor ţarului Rusiei, Aleksei Mihailovici, care îl va trimite într-o misiune secretă în China, unde trebuia să culeagă informaţii şi să stabilească relaţii politice confidenţiale sau, cum se specifica în mandatul („ucazul împărătesc”) primit, „să facă cercetări, folosind orice mijloace, pe lângă toţi cei ce au vreo cunoştinţă despre cele arătate şi să afle adevărul adevărat”.
(…)
Faptul că Ţările Române prezentau interes pentru puterile europene este dovedit şi de prezenţa aici a unor agenţi. Între alţii, este vorba de Matteo Murano (?-1503), medic, dar, de fapt, agent pentru Veneţia, sosit, în august 1502, la curtea lui Ştefan cel Mare pentru a-l trata pe domnul moldovean. Unele izvoare medievale dau ca sigură asasinarea marelui domnitor român de către Murano, prin folosirea unui unguent „miraculos” otrăvit. Ordinul ar fi venit direct de la vârful Bisericii Catolice, după ce Marele Ştefan ar fi dat asigurări Porţii Otomane că nu va interveni într-un viitor conflict dintre creştini şi turci. Motiv pentru care, până mai ieri „Atletul Creştinătăţii” devine inamicul public numărul 1 al Vaticanului.
(…)
Activitatea informativă, de spionaj, desfăşurată de Imperiul Habsburgic în Ţările Române se intensifică şi capătă un caracter tot mai organizat odată cu înfiinţarea, în 1782, a agenţiilor diplomatice. Consulii austrieci, dar şi ai altor Mari Puteri, transmiteau date preţioase, referitoare în special la intenţiile Imperiului Otoman, obţinute prin intermediul unor reţele de informatori în Ţările Române. Spre exemplu, în martie 1794, agentul „comercial” Markelius îi scrie cancelarului Austriei, Kaunitz despre „fondurile pentru plata agenţilor noştri”.
Dar în Ţările Române acţionau şi agenţi ai Prusiei sau Angliei, astfel încât acestea deveniseră un loc important pe harta „războiului secret”, aşa cum vor rămâne şi în secolele următoare.
Autorii spilcuiesc informaţii importante din lumea celor care s-au ocupat şi se ocupă de acest război din umbră al umbrelor de tot felul. Nu lipsesc William Moorcroft (1767-1825), considerat pionier al cunoaşterii geografiei Munţilor Himalaia, Francis Younghusband (1863-1912), care a avut un rol important în explorarea drumurilor spre India şi China. Considerat unul dintre cei mai eficienţi spioni pe care i-a avut Anglia în secolul XIX, Francis Richard Burton (1821-1890) a fost, în acelaşi timp, un explorator şi om de ştiinţă de excepţie in Orientul Mijlociu şi Africa, dar şi traducător al colecţiei de basme ”O mie şi una de nopţi”.
Autorii vorbesc de Biroul 2 francez, de Afacerea Dreyfus, de Louise de Keroualle (1649-1734) care a fost considerată ca fiind „cea mai cunoscută dintre spioanele franţuzoaice” din secolul XVII, despre activitatea de agent a „spionului travestit”, Charles Éon de Beaumont (1728–1810), agent al serviciului secret regal („Secret du roi”) în Rusia şi Anglia, despre armata de spioni a lui Napoleon, de cei 10.000 de spioni germani, printre care se afla şi Johann Gotfried Brügemann (1750-1802), care a furat secretul războiului de ţesut din Anglia, dar şi despre baroneasa Kaulla (1850-1910), devenită amantă a ministrului Apărării al Franţei…
…Benjamin Franklin (1706-1790) a fost şi el spion… Agentele unioniste americane, agenţii lui Cuza, operaţiunea „Servieta”, trădarea lui Maiorescu, sacrificarea lui Eminescu…, „Military Intelligence” (MI5), creat în 1909, castelul Peleş devenit loc de întâlnire a unor agenţi care aveau legături cu ofiţeri din Austro-Ungaria şi au executat misiuni de recunoaştere în munţi…, Sidney George Reilly (1874-1925), cel mai important agent britanic în Rusia, „deutschland uber alles und Mata Hari”, „Sovieticul” Jack London, Moruzov şi Cristescu…, spionii atomici, Richard Sorge,agenţii dubli etc. etc.,
Autorii nu scapă niciunul dintre momentele cruciale ale marilor bătălii din umbra şi penumbra cunoaşterii, din anticamerele colosalelor decizii care au schimbat lumea şi care, probabil, o vor duce, în cele din urmă, fie la pieire, fie la reînălţare. Managementul informaţiei este dur, spectaculos, dar necesar şi continuu. Aici nu există nici milă, nici compasiune, ci doar luptă. De aceea, serviciile secrete din toată lumea, deşi sunt controlate de parlamente şi de alţi piloni sau stâlpi ai puterii, sunt, de fapt, lăsate în deplină libertate pentru a-şi face treaba. Ele nu pot fi îngrădite, pentru că nu există garduri în domeniul informaţiei. Este o iluzie să crezi că-i poţi controla pe cei care aduc, din cele mai tenebroase umbre, crâmpeiul de lumină care ajută puterea să vadă, să înţeleagă, să existe. A dori să controlezi cu orice preţ spionii, înseamnă a-ţi tăia creanga de sub picioare, a-ţi arunca de unul singur, de bună voie şi nesilit de nimeni, ţărână în ochi. Viaţa a spionilor şi a tuturor celor care lucrează în domeniul informaţiilor este importantă doar atunci şi numai atunci când produce informaţie. De aceea, în lumea spionilor există cu totul alte legi decât cele existente în lumea obişnuită. A scrie despre o astfel de viaţă ‑ chiar dacă o cunoşti foarte bine ‑ este şi va fi totdeauna un mare risc. Riscul de a nu şti despre ce vorbeşti. Dar şi un foarte mare avantaj, atunci şi numai atunci când chiar ştii despre ce scrii. Este şi cazul autorilor acestui volum despre umbra războiului din umbră, care ştiu foarte bine despre ce vorbesc.
Gheorghe Văduva