Interviu cu Gabriel I. NĂSTASE, conferenţiar universitar în cadrul Facultăţii de Finanţe Bănci şi Contabilitate a Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir”
Redactor: Sunteţi cadru didactic universitar şi aţi fost consilier al Preşedintelui României (în administraţiile lui Ion Iliescu şi lui Emil Constantinescu), director general în ministerul Educaţiei şi Cercetării – Departamentul de Cercetare şi Vicepreşedinte (cu rang de secretar de stat) în cadrul Agenţiei Naţionale pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii (ANIMM). În opinia dumneavoastră, ce ar trebui să schimbe guvernul recent instalat (considerat a fi un guvern tehnocrat), cel mai urgent, în ceea ce priveşte educaţia, cercetarea şi inovarea?
G. I. N.: Este necesară o schimbare fundamentală a viziunii asupra educaţiei naţionale şi a cercetării.
Această nouă viziune trebuie să fie clădită pe concepţia şi convingerea că educaţia, cercetarea şi inovarea sunt factorii principali ai dezvoltării şi bunăstării naţionale.
Din această perspectivă, noi propunem un acord social privind proiectul de ţară – o viziune programatică, potrivit căreia, prin referendum, să asigurăm identificarea celor mai fiabile şi performante soluţii manageriale în domeniul dezvoltării României.
Acest proiect prezintă o perspectivă de transformare a societăţii româneşti, a educaţiei, cercetării şi inovării printr-un model antreprenorial, ştiinţific şi cultural-patriotic, util dezvoltării societăţii româneşti. Acesta urmăreşte să continue ce a fost bine construit bine în societate, educaţie, cercetare şi inovare, să dezvolte domeniile care au funcţionat mai puţin bine şi să propună direcţii noi de dezvoltare, în contextul în care noi definim educaţia, cercetarea şi inovarea ca domenii strategice, care relaţionează concurenţial în spaţiul internaţional, cu alte sisteme economice.
Propunem, aşadar, un proiect de dezvoltare cumulativă – cu utilizarea şi valorificarea experienţei inovative şi antreprenoriale, care să consolideze dezvoltarea, educaţia, cercetarea şi inovarea în postura de domenii prioritare la nivel naţional şi în acelaşi timp să le transforme în actori antreprenoriali şi competitivi la nivel internaţional.
Opţiunile noastre valorice, care trebuie să guverneze societatea românească, educaţia, cercetarea şi inovarea, se referă la viziune, consens, onoare, tradiţie, muncă, inovare, dinamism, pragmatism şi excelenţă.
Acordul descrie şi relaţiile din interiorul comunităţilor de profesori, cercetători, cetăţeni, drepturile şi obligaţiile lor. În această dimensiune, ACORDUL ar putea fi perceput şi ca o înţelegere în cadrul căruia profesorii, cercetătorii şi cetăţenii consimt să se supună unor reguli implicite în producţia educaţiei şi a cunoaşterii, cum ar fi: respectarea proprietăţii intelectuale, acurateţea, adevărul rapoartelor asupra rezultatelor, respectarea axiologiei, recunoaşterea ideilor altora etc.
Tot ca urmare a aprobării acestui ACORD, bugetul educaţiei nu ar fi dependent de Ministerul Finanţelor, de crizele care se succed ori coexistă în ţară. În vederea asigurării funcţionării normale a domeniului educaţiei, este necesar 6% din PIB. Pentru realizarea reformei educaţiei ne-ar mai trebui încă 2 % din PIB, iar pentru cercetare ar fi necesar încă 2% din PIB. Poate părea mult, dar, dacă ne gândim că ani la rând am fost finanţaţi cu ce a rămas de la alţii, care au furat sau nu, cred că a venit timpul să ne gândim şi la viitorul copiilor noştri, că la al nostru…
O altă problemă este reconsiderarea Legii nr. 1/2011 – Legea Educaţiei Naţionale şi a unor acte normative consecutive aplicării acestei legi. Este necesar să se rediscute legea cu reprezentanţii Ministerului Educaţiei şi Cercetării, cu societatea civilă, cu specialiştii din educaţie şi cercetare. După aceste discuţii, propunerea legislativă referitoare la reformarea educaţiei, cercetării şi inovării să fie discutată în Parlamentul României, pentru a nu fi contestată ori atacată în orice moment.
Ar trebui să ne aplecăm serios asupra disciplinelor şi programelor de studiu din şcoli şi ar fi util să realizăm, cu specialiştii din sistemul educaţiei, cercetării şi inovării, alte manuale, mai atractive, mai eficiente şi raportate la valorile autentice naţionale. Cu alte cuvinte, avem nevoie şi de o reformă a manualelor.
Competitivitatea posturilor din educaţie, atât pentru cadre didactice (de predare şi auxiliar), cât şi pentru personalul nedidactic, reprezintă o altă direcţie de lucru, aceasta pentru a permite buna funcţionare a sistemului – care este îmbătrânit, descompletat şi, în bună măsură, deprofesionalizat şi cangrenat de corupţie. Chiar, dacă refacerea sistemului educaţiei, cercetării şi inovării va dura mai mulţi ani, degradarea continuă a acestora trebuie stopată imediat.
Educaţia, cercetarea şi inovarea au nevoie de o altă abordare!
Redactor: Ce măsuri propuneţi noului guvern?
G. I. N.: Îmi permit să recomand noului Guvern să nu repete greşelile trecutului, de a iniţia reforme în grabă şi fără fundamentarea acestora.
Consider că acest ACORD propus de noi, să fie analizat şi eventual să fie considerat, dacă este cazul, un instrument de lucru, un document gândit de noi, document programatic al dezvoltării pe termen lung a României. Acest ACORD ar putea fi baza conceptuală şi strategică a oricăror măsuri şi schimbări din domeniul educaţiei, cercetării şi inovării.
Revin, o urgenţă ar fi abrogarea Legii nr. 1/2011 a Educaţiei Naţionale care nu reflectă interesul nostru naţional şi care în cea mai mare parte trebuie să renunţăm.
Pe cale de consecinţă, ar trebui adoptată o nouă Lege a Educaţiei, care să fie expresia respectării acordului propus de noi şi a consensului cu societatea civilă din România.
Prefigurând viitoarea lege, aceasta va trebui să rezolve raţional metodologia de promovare a cadrelor didactice, modul în care se ierarhizează universităţile, finanţarea universităţilor, criteriile de finanţare a proiectelor etc. O asemenea lege ar trebui să ofere doar un cadru general şi de principii al reglementării educaţiei, statul urmând a renunţa la pretenţia centralistă de a reglementa tot şi lăsând loc aplicării principiilor bunei guvernanţe. Astfel, atribuţii privind reguli ale promovării cadrelor didactice şi ale ierarhizării universităţilor ar putea fi date unor ONG – uri de profil.
Nu mai trebuie mers pe linia ca statul să reglementeze tot, ci trebuie dezvoltate instrumentele managementului calităţii în toate unităţile şcolare.
Competitivitatea posturilor din universităţi şi promovarea cadrelor didactice vor reprezenta alte solicitări ale noastre către viitoarea guvernare, care trebuie să înţeleagă că, dacă un profesor a părăsit sistemul prin pensionare sau într-un alt mod, trebuie angajat ori promovat altul, cu competenţe similare. Spre exemplu, orele de matematică nu pot fi predate de către alţi colegi specialişti în alte discipline!
Redactor: Cum aţi descrie, în câte o frază, ultimele mandate ale miniştrilor ai Educaţiei?
G. I. N.: Fără a jigni pe nimeni, Legea nr. 1/2011 are un defect de origine: constituie subiectul unui pact politic. Această lege nefuncţională fiind asumată prin răspundere guvernamentală, în mandatul ministrului Daniel Funeriu, fără consultarea societăţii civile. Consider că o reformare, indiferent de domeniul avut în vedere, trebuie realizată cu o extinsă consultare şi conştientizare a cetăţenilor. Aroganţa a adus foştilor miniştri numai neplăceri, inclusiv dosare penale.
Redactor: Ce sfat aţi acorda actualului ministru al Educaţiei?
G. I. N.: Nu-mi place să dau sfaturi, dar totuşi o fac cu scuzele de rigoare. Să se consulte cu societatea civilă şi cu sindicatele din educaţie, cercetare şi inovare, să-şi facă o echipă de consilieri bine instruiţi în domeniul educaţiei, cercetării şi inovării, să depolitizeze structurile din educaţie, cercetare şi inovare, să susţină promovarea acordului pe care l-am propus, acord care îl va ajuta pe ministrul educaţiei, cercetării şi inovării, să fie cât mai apropiat de colaboratori şi, cel mai important, să iubească „educaţia şi inovarea”, pentru că au mai fost şi miniştri care au fost interesaţi mai mult de propria lor imagine decât de problemele educaţiei, cercetării şi inovării.
Redactor: Care sunt principalele probleme cu care se confruntă, în prezent, învăţământul superior si cercetarea? Cum vedeţi evoluţia acestor probleme?
G. I. N.: Universităţile din România se confruntă cu multe probleme, deoarece există o organizare vetustă şi o finanţare publică deficitară a educaţiei, cercetării şi inovării. Cele mai multe universităţi nu beneficiază de un managenet modern şi nu au venituri proprii cu care să poată suplimenta fondurile guvernamentale, acolo unde ele există.
Universităţile se confruntă cu greutăţi privind calitatea învăţământului, fiind implicate şi în acte de corupţie. Competitivitatea echipamentelor pentru cercetare, infrastructura necesară asigurării unor tehnologii moderne de informare şi de comunicare cu mediul socio-economic, legătura cu mediul economic, promovarea cadrelor didactice ca urmare a impunerii unor standarde minimale nerealiste, de către fosta conducere a ministerului, sunt câţiva factori care trag în jos calitatea procesului de educaţie şi instrucţie.
Salariile mici din universităţi, mai ales la începutul carierei, constituie un element de menţinere a unei atractivităţi reduse pentru tinerii valoroşi. Mult dorita şi aşteptata întoarcere în ţară a elitelor s-a dovedit a fi un proces lipsit de consistenţă.
În universităţile de stat se instruiesc viitorii specialişti care, ulterior, migrează în alte ţări. Exodul de specialişti poate fi stopat prin obligarea absolvenţilor universităţilor de stat, pe bază de contract, să-şi efectueze de exemplu un stagiu de cel puţin trei ani în acele oraşe şi/sau sate unde este nevoie de prestaţia lor. În eventualitatea că unii dintre ei vor refuza, atunci aceştia vor fi obligaţi să plătească şcolarizarea pentru perioada cât a durat pregătirea lor.
Trebuie oprit robinetul risipei şi valorificată resursa umană. Cetăţenii plătitori de impozite trebuie să beneficieze de serviciile acelora pentru care acesta i-a pregătit pe banii lui.
În acest sens trebuie elaborată o lege care să clarifice acest aspect în contextul unei dezvoltări locale şi regionale durabile în care resursa umană să fie valorificată corespunzător.
Redactor: Cum comentaţi înmulţirea acuzaţiilor de plagiat la adresa oamenilor politici aflaţi la putere? Ce ar trebui făcut pentru a elimina suspiciunile care planează asupra corectitudinii / originalităţii tezelor de doctorat sau ale altor texte ştiinţifice?
G. I. N.: În principiu, nu putem vorbi de plagiat decât în urma emiterii unei hotărâri judecătoreşti definitive.
În practica lucrurilor, eu ştiu ca mulţi dintre colegii mei din liceu sau facultate copiau, fie după fiţuici sau după alte lucrări de licenţă. La noi este o practica încetăţenită.
Consider că universităţile ar trebui să fie mai exigente în ceea ce priveşte proprietatea intelectuală şi protejarea acesteia. În ceea ce-l priveşte pe omul public, acesta este dator să elimine orice suspiciune de imoralitate.
Plagiatul, chiar şi nedemonstrat juridic, poate conduce la deteriorarea imaginii unei persoane, chiar a unei universităţi, dar dacă se dovedeşte inexistenţa plagiatului, cei care l-au invocat pot fi sancţionaţi. De aceea, cei care „descoperă” un plagiat, ar trebui să fie foarte atenţi! Plagiatul politicienilor a fost în ultimele luni armă de luptă electorală. Socotesc că, după alegeri, va trebui să analizăm orice plagiat, dar cu atenţie şi cu probe, în fond fiind vorba de cariere universitare!
Bătălia politică dusă prin „plagiate” poate avea şi unele efecte pozitive, în sensul că îi atenţionează pe cei care sunt tentaţi să-şi însuşească ideilor altora.
Redactor: V-au afectat recentele scandaluri legate de plagierea tezelor?
G. I. N.: Eu sunt exigent cu studenţii mei. Unde am dubii, verific posibilitatea unui plagiat. De la începutul colaborării cu studenţii mei, caut să le cultiv simţul proprietăţii intelectuale. Recentele discuţii pe tema plagiatului m-au făcut să fiu mai atent la cercetările şi publicaţiile studenţilor şi la echipele cu care realizez cercetări interdisciplinare.
Scandalurile legate de plagierea unor lucrări pot afecta lumea academică, mai ales atunci când acestea sunt dovedite. Continuând a le invoca public, nu facem decât să perfecţionăm întregul corp academic şi să reducem acest gen de infracţiuni. Cel mai eficient este ca plagiatul să fie clar demonstrat iar apoi să fie aspru sancţionaţi făptaşii.
Redactor: Ar trebui ca universităţile să organizeze obligatoriu examen scris la admiterea în facultăţi sau este bine sa fie păstrat sistemul actual?
G. I. N.: În actuala configuraţie a sistemului de învăţământ superior este imposibilă obligativitatea examenului de admitere. Avem prea multe universităţi (peste 120) iar dacă la unele dintre acestea s-ar da examen de admitere, vă asigur că mulţi tineri ar prefera calea cea mai comodă, fără examen. Dacă ar fi toate universităţile obligate să organizeze examen de admitere, sunt convins că subiectele, în unele locuri, ar fi foarte uşoare, pentru a se putea completa locurile. Cel mai bine ar fi ca examenul de bacalaureat să fie unul corect, capabil să trieze absolvenţii.
Redactor: Ce politici s-ar putea aplica pentru a atrage tinerii spre o carieră didactică si de cercetare? Este corectă diferenţa de salarizare pentru profesorii din preuniversitar şi pentru cei din învăţământul superior?
G. I. N.: Salariile mici din universităţi creează dificultăţi în atragerea de personal tânăr, înalt calificat şi motivat, “brain-drain”-ul rămânând o problemă actuală.
Pentru a atrage tinerii spre o carieră didactică, trebuie să fie redat prestigiul acestei profesii, adică trebuie salarii mari şi recunoaşterea publică pozitivă a statutului de cadru didactic.
În ceea ce priveşte salarizarea cadrelor didactice din universităţi şi din învăţământul preuniversitar, nu consider că între salariile acestora sunt diferenţe semnificative. Debutanţii din preuniversitar şi asistenţii universitari au salarii aproape egale, cu toate că asistenţii universitari sunt obligaţi să-şi dobândească şi titlul de doctor şi să desfăşoare activităţi de cercetare, concretizate prin publicarea lucrărilor lor ştiinţifice. Profesorul universitar este plătit mai bine decât un profesor din preuniversitar, dar să nu uităm că aceştia au un număr sporit de responsabilităţi. Mulţi dintre ei conduc doctorate, lucrări de licenţă şi disertaţii ale studenţilor şi sunt personalităţi ştiinţifice de necontestat. Consider că atât noi, universitarii, cât şi colegii din preuniversitar, câştigăm foarte puţin, umilitor de puţin.
Redactor: Cum se explică salariile foarte mari ale unor persoane din conducerile universităţilor, faţă de tinerii profesori care predau în facultăţi?
G. I. N.: Managerii universităţilor beneficiază de un spor de conducere, în jur de 20-30%, spor pe care îl au şi directorii şcolilor din preuniversitar. Veniturile celor care conduc universităţile sunt mai mari doar atunci când aceştia desfăşoară şi alte activităţi, cum ar fi cele de cercetare din cadrul unor contracte.
Pentru a micşora ecartul dintre venitul unui asistent şi al unui profesor ai obligaţia morală să-i ajuţi pe cei aflaţi la început de carieră, oferindu-le surse suplimentare de câştig. Vă rog să vă interesaţi şi veţi vedea că în unele universităţi sunt cadre didactice care practică acest stil de muncă.
Redactor: Cum justificaţi viziunea potrivit căreia educaţia, cercetarea şi inovarea sunt componente ale securităţii naţionale?
G. I. N.: În conformitate cu Strategia Naţională de Apărare a României, educaţia, cercetarea şi inovarea sunt componente ale securităţii naţionale.
Potrivit acestei strategii, principala resursă a competitivităţii este resursa umană şi de aceea educaţia, cercetarea şi inovarea trebuie să asigure un înalt nivel de pregătire, capabil să orienteze societatea către dezvoltare.
Între principalele vulnerabilităţi ale României este cuprinsă şi calitatea scăzută a sistemului de educaţie, cercetare şi inovare cu efecte directe asupra societăţii româneşti, prin deprofesionalizarea acesteia.
În Constituţia actuală a României, prin art. 32 este reglementat dreptul la învăţătură şi se stabileşte că învăţământul de stat este gratuit. De asemenea, prin art. 135, alin. (2), pct. c) se stipulează că Statul trebuie să asigure stimularea cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice şi inovării, a artei şi protecţia dreptului de autor.
Aceste prevederi constituţionale sunt insuficiente, deoarece acestea nu precizează că educaţia, cercetarea şi inovarea sunt factorii fundamentali ai dezvoltării ţării, prin crearea de noi industrii bazate pe ştiinţă şi inovare.
Redactor: Cum aţi descrie într-o singură frază învăţământul superior din România?
G. I. N.: În ansamblu, învăţământul superior românesc este acceptabil: avem universităţi de excepţie, altele cu rezultate bune dar şi universităţi slabe.
Cele din urmă ar trebui evaluate şi să păstrăm doar ce au mai bun. De regulă, acestea sunt universităţi care dezvoltă mult prea multe programe de studiu. Oricum, în viitor, finanţarea universităţilor va fi realizată pe baza clasificării acestora. Multe universităţi vor dispărea de la sine, dacă nu vor avea un management eficient sau dacă vor avea probleme pe linia calităţii educaţiei şi cercetării, sau a corupţiei.
Redactor; Vă mulţumesc, în numele cititorilor revistei
G. I. N.: Cu plăcere şi Doamne ajută!