LEGENDE ŞI MITURI CONFECŢIONATE

0
628

Pavaza Carpatilor

LEGENDE  ŞI  MITURI  CONFECŢIONATE   -Viaţa la ţară-   

          Vorbeam într-o lucrare anterioară că se află în desfăşurare un anumit proces de demitizare, de demontare a unor legende în care am crezut sau ne-am prefăcut a crede şi, cu care, în orice caz, ne-am complăcut zeci de ani, într-o „convieţuire”pe care explozia din decembrie ’89 a zguduit-o şi fisurat-o sperăm iremediabil.

      Acum este sesizabil acest proces de demontare a unor „creaţii”de cele mai multe ori stupide, făcute în jurul unor evenimente, în jurul unor persoane, întrucât libertăţile obţinute după 1989 permit luminii să pătrundă în unghere în care, tot felul de dictaturi, cu care ne-a pedepsit Dumnezeu, nu au permis-o până acum.

        In cele ce urmează, nu voi încerca să demontez nici mitul lui Stahanov şi nici al lui Petrache Lupu, pentru că au făcut-o alţii mai înainte de mine şi mai temeinic.

         Eu aş vrea să arunc măcar o umbră de îndoială asupra unor clişee care s-au impus cu timpul în conştiinţa publică, circulând în mod paradoxal, concomitent cu clişee conţinând exact opusul celor dintâi.

          Viaţa la ţară, cântată de poeţi, descrisă de prozatori în opere nemuritoare, care aduc cititorului în faţa ochilor şi a simţurilor parfumul florilor dimpreună cu nostalgia unor bucolice existenţe sau viaţa la ţară descrisă de asemenea în literatură şi artă pe care o putem rezuma cu un vers de epocă ;…”Şi sunt bordeie  fără foc/Şi mâine-i Moş Ajun’’?

        Iată, aceasta este dilema mea! Apoi, care din cele două ipostaze enunţate este preponderentă? Din ce unghiuri de vedere priveau această viaţă la ţară unii şi alţii din moment ce ajungeau la concluzii diametral opuse? De ce unora viaţa la ţară li se părea, sau le era, un Eden perpetuu, în timp ce celorlalţi, dimpotrivă, viaţa la ţară li se părea, sau le era, dacă nu un Iad măcar un lung şir de dureri şi deznădejdi.

          Desigur, nici în analiza acestei antiteze lucrurile nu sunt unele albe-albe iar altele negre-negre. Ca mai întotdeauna, lucrurile sunt mai complicate, situaţiile sunt mai complexe decât le-am dori cei ce vrem să le încadrăm în diverse tipare, categorii etc.

Şi sunt mai complexe şi mai complicate fiindcă se referă la viaţă, sunt în relaţie cu viaţa, iar viaţa –ca să parafrazăm o expresie la modă – viaţa „bate”…toate încercările de categorisire ,de aşezare în tipare.

      Astfel că, nici între apologeţii de ieri şi de azi ai „paradisului rural”- ca să exagerez întrucâtva – şi ceilalţi, ai vieţii grele dacă nu chinuite de la ţară, nu se poate face o demarcaţie prea evidentă. Locul de despărţire al apelor fiind în cazul unor preopinenţi loc de confluenţă al apelor pentru alţii, în cazul nostru al părerilor, al concepţiilor.

       Pentru a clarifica cât mai bine nuanţa la care încerc să mă refer, voi exemplifica cu versurile neîntrecutului poet al „pătimirii noastre,” versuri în care coexistă cele două moduri de a vedea viaţa la ţară;

   „  La noi sunt codri verzi de brad

       Şi câmpuri de mătasă ,

       La noi atâţia fluturi sunt

       Şi-atâta jale-n casă’’.

     Revenind la tema lucrării de faţă, doresc să arat ca în ultimul timp, asistăm tot mai adesea la nenumărate „corecţii”ce se aplică unor evenimente, fapte şi unor biografii ale unor personalităţi din istoria mai recentă sau mai îndepărtată,  exagerând acum în sens invers celui de până acum. In timp ce pe de o parte demontăm „legende”şi „mituri”cu care ne-am amăgit zeci de ani, pe de altă parte „construim”deja altele, fetişizând evenimente şi fapte şi „asanând”„asperităţile”unor biografii. Nu doresc să detaliez în această lucrare subiectul în sine, vreau să exemplific doar „în drum”spre a doua parte a temei propuse şi anume viaţa la ţară, că se întâmplă să nu mai fie valabil ceea ce am ştiut cu toţii până acum, devenind valabil opusul a ceea ce am ştiut.

      Astfel, în 1907… „nu s-a prea tras în ţăranii răsculaţi [apropo, oare de ce se răsculaseră ei ?] decât „pe ici, pe colo”- vorba ceea – şi nici vorbă să fi murit aşa mulţi cum s-a spus, ci doar ceva peste patru sute de suflete. Şi ce, atâta e mult? Patru sute şi ceva de suflete e mult? Nu e mult, e o nimica toată.

     Apoi, în 1929 şi 1933 „nu s-a tras dom’le la Lupeni şi aiurea… decât nişte soldaţi beţi care n-au prea nimerit nimic’’…

      Apoi, nu-i adevărat că se trăia rău în satele româneşti şi că aproape fiecare casă avea măcar un ofticos şi că pelagra şi inaniţia făceau ravagii. Nici vorbă de aşa ceva. In sate dimpotrivă, se trăia bine din moment ce România era „grânarul Europei’’.Când am auzit aşa ceva, mi-am spus: nu se poate accepta acest cinism nesimţit, se întorc în mormânt sutele de mii de morţi care n-au văzut pâinea decât la înmormântări şi foarte rar la nunţi iar mălaiul [un fel de pâine din făină de porumb] şi mămăliga erau restricţionate de capul fiecărei familii  în asemenea mod încât  „dubla’’de porumb cerută cu împrumut de la boier să ajungă până la recolta viitoare. In tot acest timp, Europa credea că dacă România exportă respectivele cantităţi, înseamnă –nu-i aşa- că-i sunt excedentare şi că în acest fel România este grânarul său. Europenii nu-şi închipuiau că românii îşi urau unii altora să n-aibă nevoie de pâine, folosind expresia „nu trebuiască,”fiindcă făina de grâu se folosea doar la înmormântare, de colivă şi colaci. In rest, era suveran mălaiul [şi mămăliga] care se puneau la grindă să nu ajungă „celedul’’[copiii] la ele.Tot acolo şi din aceleaşi motive se legau şi lingurile.

            Sigur că pentru cineva, care venea după cateva luni de …Paris, de Biaritz sau Karlovy Vary îi chiar priia o lună, două, la conacul din satul cutare, unde slujnicele şi sătenii îl aşteptau şi îi îndeplineau orice dorinţă. In acest timp, visul cel mai tainic al unui copil de ţăran era să crească în bătătura lor un deal de mămăligă pe lângă care să curgă o vale de lapte. Foamea cvasipermanentă îl chinuia pe copil şi în somn, dându-i vise cu acest conţinut, în care el se vedea singur în faţa dealului de mămăligă şi a văii de lapte, simţindu-se în acest fel sătul şi fericit. Pe el nu-l chinuia numai foamea sa prezentă, concretă şi aproape palpabilă ci şi cea transmisă genetic, din generaţie în generaţie, insinuată în codul său genetic de generaţii şi apoi şi în genele purtătoare de caractere ereditare, dând-o astfel şi el mai departe urmaşilor săi ca pe o moştenire.

             Noi toţi cei care „batem”suta de kilograme şi mult peste, suntem urmaşii flămânzilor acelora şi mâncăm întruna ca termitele, ca într-o bulimie generalizată, aproape fără nici un motiv conştient. De fapt, foamea noastră cea din străfunduri este mai mare ca cea actuală, pe aceea care ne vine din depărtare, nu o putem ostoi şi mâncăm în neştire, răzbunând în acest fel, inconştient, foamea străbună. Pe cei sătui de câteva generaţii nu îi mai îngraşă nici caviarul, pentru că celula lor, ţesutul lor, nu au în „memorie” foamea şi deci dorinţa de a o satura, pe când în cazul celui care este primul din stirpea sa care se satură, foamea înaintaşilor săi îl stârneşte permanent. De ce răbdau foame înaintaşii săi ?  Pentru că dacă nu le devastau turcii şi tătarii şi hunii şi gepizii şi alte hoarde hotarele, le dădeau ei foc din poruncă domnească în ideea de a-i înfometa pe cotropitori. Bineînţeles că odată cu cotropitorii se înfometau şi pe ei şi după cum ne arată istoria, aceasta se întâmpla dacă nu chiar anual în fiecare din ţările române se întâmpla oricum destul de des şi alterna cu secetele şi lăcustele şi cu ciumele şi inundaţiile care bântuiau această zonă. Celor ce susţin acum îndestularea în care-şi duceau viaţa locuitorii satelor, îi rog să viziteze „Muzeul satului”şi  „Muzeul ţăranului român” din Bucureşti şi să privească casele acoperite cu paie şi pardosite cu pământ, case din lemn în Ardeal şi Bucovina şi din chirpici în Regat şi Moldova. Să le privească  nu ca pe ceva amuzant, interesant şi nostim ci ca pe locuinţa proprie şi să se imagineze pe ei înşişi în acele acareturi şi dotări.

              De asemenea, ar fi interesant de cunoscut unde sunt reprezentate în muzeele amintite, sau în altele, perioadele istorice în care ţărănimea a avut o viaţă înfloritoare pentru că ceea ce a rămas până în zilele noastre prin satul românesc nu ne îndreptăţeşte să credem că au existat astfel de etape istorice cât de cât închegate.

              Tot de asemenea, pe susţinătorii unui pierdut „rai rural’’îi rog să citească însemnările lui Geo Bogza făcute în Apuseni, unde constata consternat ce sărăcie de obiecte era în casele şi curţile moţeşti. In susţinerea aceleiaşi idei doresc să redau în continuare unele pasaje din vol. IV al romanului”Incognito”de Eugen Barbu in care sunt descrise crâmpeie de viată din satele din Câmpia Română  …”Până nu demult, li se păreau fireşti şi dijma şi plata puţină pe care o primeau, chiar sărăcia în care au trăit nu-i revolta’’….

…” Trudesc toată ziua, din zori până-n seară, fac copii, locuiesc ca animalele, mai mulţi într-o cameră, n-au lemne, iarna se încălzesc cu coceni de porumb, dacă-i prinde pădurarul că fură lemne din pădure îi bagă la puşcărie”….etc, etc.

    Culmea confuziei este că cele de mai sus nu se petreceau la începuturile evului mediu ci între anii 20-40 ai secolului XX, când, pe de altă parte, ni se spune acum şi de fapt nu numai acum, că exact atunci era perioada cea mai glorioasă a societăţii româneşti interbelice.

     In concluzie, cum a fost până la Independenţă s-a văzut din cele de mai sus şi nu numai, cum a fost între 1877 şi 1907 ne imaginăm, din moment ce a fost necesar acel 1907, cum a fost înainte şi după 1907 ne-au spus atât iluştrii contemporani ai acelor perioade în „Ion” ,”Răscoala” ,”Desculţ”,”Noi vrem pământ”,etc, etc. cât şi părinţii şi bunicii noştri trăitori ai acelor perioade.

             Fară să am pretenţia că am desfiinţat mitul „România –grânarul Europei” şi deci cel despre „raiul rural”şi ştiind că nici nu va fi stăvilită crearea de noi legende şi noi mistificări, sper aşa cum mi-am propus, să arunc asupra acestor subiecte măcar o timidă îndoială. Odată spuse cele de mai sus, mă aflu cu conştiinţa împăcată, că cel puţin în ceea ce mă priveşte, nu am stat din nou nepăsător, ca si altădată când asistam conştient dar tăcut ca şi toti ceilalti ,văzând cum se „construiesc” alte „legende” „cosmetizând” după necesităţi de moment  nu numai  realităţile prezentului ci chiar şi trecutul.

   Cu cele scrise în această lucrare îmi fac datoria de conştiinţă faţă de clasa socială din care provin, iar pe de altă parte doresc ca lucrarea de faţă să fie un exerciţiu de admiraţie faţă de etapa istorică pe care, în sfârşit o trăim, etapă în care se poate exprima – iată – o părere, o atitudine, diferite de „curentul”general, fără consecinţe pentru scriitor şi pentru cititor, ceea ce autorului, trecut bine şi de a doua tinereţe i se întâmplă pentru prima dată .

         Nicolae  Iuga  – Brad.                     20  mai   2004.

Ţi-a plăcut acest articol? Abonează-te prin mail!

Lasă un răspuns