Prezentare carte “Războiul spionilor”
Înainte de a începe să citim această captivantă carte, să încercăm să răspundem – succinct – unei întrebări: Ce este spionajul? Spionajul este arta neagră a relațiilor internaționale. Vreme de șapte milenii, spionajul a fost clasat printre artele negre ale istoriei, strict segregat de afacerile politice. Abia începând cu Franța veacului 17, cardinalii Richelieu și Mazarin – fiecare din ei ocupând fotoliul de prim-ministru, vreme de 18 ani – introduc oficial spionajul în alcovul politicii. Mazarin lansând chiar o faimoasă aserțiune care face și astăzi carieră: ,,Serviciul de spionaj este felinarul de noapte care luminează sumbrele cărări ale politicului”.
Un alt posibil răspuns, la întrebarea de mai sus ar fi: spionajul este – după prostituție – cea mai veche meserie a oamenilor. Și totuși, despre spionaj se vorbește, la scenă deschisă, foarte rar și foarte puțin. Ca și despre prostituție. Puținiistorici au curajul să vorbească lejer despre rolul prostituției, despre influența covârșitoare a curtezanelor – un eufemism, pentru practicantele acestei ancestrale meserii – asupra marilor întâmplări din istoria lumii. De asemenea, în mod tradițional, istoriografia oficială ignoră partitura executată de spionaj, în concertul evenimentelor mondiale. De ce atâta mister? E bine? E rău? Nu e nici bine nici rău. Ci este necesar. Absolut necesar! Pentru că spionajul operează asupra unui teribil material: informația! Un material, deopotrivă, exploziv și gingaș. Un material mai prețios decât aurul. Francis Bacon spunea cândva că ,,informația înseamnă putere”. Cine vînează mai multe informații, dispune de mai multă putere. Și cum ar mai putea vâna pisica șoareci, dacă i-am pune clopoței? De aceea este necesar misterul. Lumea spionajului e unică, pentru că nu mai există un alt domeniu al îndeletnicirilor umane care să se consume exclusiv în umbră, în tăcere, într-un deplin anonimat.
Nu de puține ori, în activitatea de spionaj, prețul eșecului fiind sacrificiul suprem.
Spionajul este un război permanent. Și total. Un război invizibil care se întinde peste toate fronturile condiției umane. Aici armele nu tac niciodată! Și niciodată, în acest ciudat război, nu vom cunoaște adevărul întreg al istoriei. În celebrul său cabinet negru, Churchill obișnuia să afirme: ,,În spionaj, adevărul trebuie însoțit, întotdeauna, de o puternică gardă pretoriană de minciuni”.
Această excepțională carte, – Războiul spionilor – ne demonstrează magistral că spionul modern culege informații din absolut orice domeniu de activitate. Astfel, există spionaj economic, spionaj științific sau spionaj industrial, spionaj politic, spionaj militar ori spionaj financiar, spionaj comercial și chiar spionaj religios. Organizația catolică ,,Opus Dei”, fondată în 1928 de Josemaria Escriva, astăzi cu peste 80 000 de membri, constituie un veritabil serviciu secret al Vaticanului. Spionajul contemporan se află infiltrat în toate compartimentele vieții sociale și ale vieții private. Orice informație – secretă sau nesecretă – produsă de o societate umană nu scapă de ochiul avizat, strict specializat și îndelung exersat al spionului. În materie de spionaj, nu există prieteni sau neprieteni: oricine spionează pe oricine!
Desigur, există pondere și există nuanțe, când spionezi un amic sau un inamic, dar spionaj există permanent și împotriva tuturor. Un personaj avizat – l-am numit pe reputatul I.C. Masterman – spunea că ,,unica regulă în spionajul contemporan este aceea de a spiona orice putere, indiferent dacă acea putere ne este prieten sau dușman”.
Spionajul, ca și contraspionajul, este omniscient, omnipotent și omniprezent. Nu-i scapă nimic. Nici chiar viața privată a oamenilor. Mai ales slăbiciunile lor, păcatele lor, pasiunile lor, gusturile, înclinațiile, capacitățile intelectuale, bolile de care suferă, fobiile și dorințele, petele negre din trecutul lor. Tot-tot! Oamenii pot fi agresivi, diabolici sau fermecători, disperați, blajini, bezmetici, cutezători sau hrăpăreți, generoși sau detestabili; pot fi cârcotași, orgolioși, invidioși sau desfrânați, exaltați sau farisei; pot deveni posesivi, smeriți, avari, sau lăudăroși, vicioși, mincinoși, lacomi sau pătimași. Toate aceste ascunse trăsături de caracter se pot constitui în tot atâtea informații extrem de prețioase, utilizate cu precădere în munca de recrutare de agenți secreți, de exploatare în orb, de compromitere a unor personaje sus-puse, de șantajare, dirijare, manipulare sau influențare a acestora. Abisul uman, unde acționează spionajul, este imens. Este de fapt, un imperiu fără de hotare. Pentru că fără de hotare este și sufletul omenesc. Pe vremea când era șef al Serviciului de contraspionaj francez – cu numai câțiva ani în urmă – contele de Marenches declara la o conferință de presă: ,,În ziua de azi, pentru a stăpâni cât mai mulți oameni, nu se mai cuceresc teritorii, ci sufletele acelor oameni. Odată ce ai sufletul, ai omul; iar când ai omul, teritoriul vine de la sine”. Aviz înalților dregători ai țării noastre, care cam fac bășcălie – ca să nu-i spun criminală bătaie de joc – atunci când discută despre spionaj și contraspionaj! E trist, dar istoria se repetă adeseori, mai întâi ca farsă, apoi ca tragedie.
În aceste condiții, meritul autorilor acestei cărți – erudiții Gabriel I. Năstase și Bogdan Păpădie – evoluează dintr-un simplu gest publicistic, într-un profund mesaj patriotic. Într-un grav semnal de alarmă. Cartea Războiul spionilor dezvăluindu-ne o lume, în care granița dintre esențe și aparențe este atât de labilă, atât de nesigură: lumea spionajului.
Cartea pe care tocmai te pregătești s-o citești – ilustre Cititor – ne vorbește despre patriotism, spioni și contraspioni, ne devoalează tenebrele, pericolul și puterea malefică de penetrare a spionajului. Și ne îndeamnă să ne servim patria – cu abnegație și sacrificiu – în sfera veșnic fierbinte a serviciilor secrete. Adică acolo unde istoria este așezată între oglinzi strâmbe, încât nu mai știi cine minte și cine spune adevărul. Bertolt Brecht, scriitor, dramaturg și, în același timp, spion al fostei Germanii comuniste, ne face o cinică mărturisire: ,,Estul și Vestul sunt două curve; dar curva mea este gravidă”.
Literatura de spionaj și contraspionaj, precum această carte-document, este un gen aparte, mai special, mai subtil, uneori trebuie să citești printre rânduri, să decriptezi limbajul folosit, să-i pătrunzi structura și să te lași furat de ritmul lui alert și palpitant.
Ca să te apropii de lumea spionajului, ca să scrii despre spioni, trebuie să te documentezi temeinic. Foarte temeinic. Trebuie să înveți – desigur, din surse sorginte – ce înseamnă agent de influență, sau de supraveghere, ori de provocare, ce este acela un cifru, sau o cârtiță, ori un contact pasager, ce este criptanaliza, legenda sau cutia de scrisori. Trebuie să înțelegi ce înseamnă exploatarea în orb, sau propaganda gri, propaganda neagră ori dezinformarea. Trebuie să afli ce sunt jocurile operative, interceptările secrete, protecția contrainformativă sau acțiunea de acoperire. Este o lume de care nu te poți apropia cu superficialitate. Iar autorii acestei cărți au demonstrat, cu prisosință, că au vrut, au știut și au putut să ne ofere exact informațiile necesare.
Spioni, spionaj, război al spionilor. S-ar putea spune că spionii mișună printre noi. Dacă e așa, atunci de ce atât de puțini spioni celebri sunt consemnați de istorie? Simplu! Pentru că un spion nu devine celebru, decât când este prins. Când cade. Așa cum este cazul prea-frumoasei Mata Hari, sau al sclipitorului Richard Sorge. Din aceiași ilustră galerie îl desprindem pe Oleg Pankovski, ori pe omul de știință Philby, sau pe poliglotul Cicero, ori pe soții Julius și Ethel Rosenberg. Sau – de ce nu? – pe mai recentul spion Aldrich Ames, plantat de ruși chiar în fruntea Departamentului de contrainformații din cadrul CIA. Restul e tăcere!
Marii spioni sunt prinși rar, foarte rar. Plevușca se agață mai repede. Sau, cum spunea Eugen Cristescu, unul din șefii spionajului românesc: Uneori, este necesar să prinzi o maimuță, ca să sperii un tigru”.
prefață de Olimpian Ungherea
Războiul spionilor, Ed. Phobos, Publishing House, București, 2005
