Bunurile proprii
Bunurile proprii sunt acele bunuri dobândite înainte de căsătorie, cele dobândite după desfacerea căsătoriei, dar și cele prevăzute de art. 31 din C.fam., adică:
– bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moștenire,
legat sau donație, cu excepția situației în care dispunătorul a prevăzut că ele sunt comune,
– bunurile de uz personal și cele destinate exercitării profesiei,
– bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrise științifice sau literale, proiectele de invenții și inovații, schițele și proiectele artistice, precum și alte asemenea bunuri,
– indemnizația de asigurare sau despăgubire pentru pagube pricinuite persoanei,
– valoarea care reprezintă și înlocuiește un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare.
În cazul în care unul dintre soți primește prin donație o sumă de bani și cu aceasta cumpără un imobil, acesta nu este bun comun chiar dacă actul de vânzare – cumpărare este încheiat în timpul căsătoriei, imobilul este bun propriu. Conform art. 5 din Decr. nr. 32/1954, dovada că un bun este propriu, se va putea face, între soți, prin orice mijloc de probă. Soțul interesat va putea dovedi în raport cu celălalt soț că anumite bunuri sunt proprii, nu numai prin înscrisuri dar și prin proba cu martori și prezumții, fără restricții (art. 1191 alin. 1 din C. Civ. nu se aplică).
Răspunderea soților cu bunurile comune și regimul juridic al datoriilor comune.
În situația datoriilor, prezumția care funcționează nu este aceea a comunității, ci a caracterului personal.
Potrivit art. 32 din C.fam. , soții răspund cu bunurile comune pentru:
– cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile lor comune,
– obligațiile ce au contractat împreună,
– obligațiile contractate de fiecare dintre soți pentru împlinirea nevoilor obișnuite ale căsniciei,
– repararea prejudiciului cauzat prin însușirea de către unul dintre soți a unor bunuri proprietate publică, dacă prin aceasta au sporit bunurile comune ale soților.
Daniel Buică
